Home » Aviatie militara, featured

Unde zboara vulturii (IV)

28 February 2016 No Comment

f16– A venit vara! Asa m-a intampinat Baronu’ cand am ajuns la Celula de Alarma. Intram in Serviciul de Lupta si ma asteptam la o noapte foarte lunga. Nu mai vorbisem cu Anna de cateva saptamani, insa ma gandeam la ea in fiecare zi. Dimineata ma trezeam intrebandu-ma daca inca doarme, seara ma culcam gandindu-ma ca ea are cu cine sa doarma si cu siguranta nu se gandea la mine. Traiam totusi cu speranta, mai ales atunci cand se intampla sa aud melodia celor de la Compact… Sa te gandesti din cand in cand la mine…

– Cum ti-ai dat seama de asta?, l-am intrebat aproape razand si trecand de el in drumul spre dormitorul meu din urmatoarele 24 de ore.

– Foarte simplu, imi spune Baronu’. Ieri am zburat cu Mita si pe munti ploua. Ploua cu fulgere! Intelegi?

– Inteleg, a venit vara!, am exclamat entuziasmat, trecand spre “dormitorul” pe care aveam sa-l impartim timp de o zi si o noapte. Ai vreun plan pentru vara asta? Ca mi se pare ca ai cam asteptat-o…

– Vara asta o sa-l prind, ma intelegi?

Baronu’ vorbea binenteles despre celebrul somn despre care pescarii batrani din Cernavoda jura ca misuna pe fundul Dunarii si care e atat de mare incat a rasturnat trei barci si-a inghitit cinci oameni pana acum. Se spune ca l-au cautat si cu scafandrii la un moment dat, iar cei care l-au gasit au iesit inspaimantati la suprafata, dupa ce le-a pierit subit pofta de somn la gratar. Mare pescar amator, Baronu’ a investit o mica avere in diverse scule si si-a promis ca el o sa fie cel care o sa scoata monstrul din Dunare.

– Atunci chiar e o vara importanta, i-am spus razand. Hai, mai bine, sa luam in primire avioanele pentru ca am de completat niste rapoarte. Zambetul disparut de pe chipul Baronului de parca nici n-a fost acolo. S-a ridicat de pe banca, s-a indreptat si s-a indreptat conspirativ spre mine, de parca avea sa-mi spuna cine stie ce secret. Imi si imaginam ce pescar batran a gasit, iar ala i-a spus cum poate prinde somnul-cel-mare.

– N-ai auzit ce au patit Gica si Gelu aseara?

– Nu, spun pe un ton indiferent. Ce s-a intamplat?

– I-au ridicat la alarma, patru Su-27. Stii de unde veneau? De la Tiraspol! I-au prins undeva intre Cahul si Vulcanesti, aveau directie Galati. Cica ar fi facut pe nebunii rusii, mai intai au refuzat orice forma de comunicare, dupa care unul s-a dat in barci cu Gelu incercand sa-l incadreze. A venit saracu’ destul de abatut acasa. O sa vina Tapu’ sa discute cu noi cat de curand.

Comandorul Mihalcea a venit, intr-adevar, sa discute cu noi. Era mai mult o discutie informala, caramadereasca, decat o informare oficiala.

– Stiti ce s-a intamplat aseara, nu? Amandoi am dat din cap ca da, desi recunosc ca imaginea mea asupra evenimentelor era inca destul de neclara. Ascultati aici, baieti, incepu Tapu’, saptamana trecuta Rusia a trimis sase avioane Su-27 la Tiraspol pentru un exercitiu in comun cu cei din Transnistria. Nu au zburat decat o singura data, simuland atacuri la sol asupra orasului. Azi-noapte, la 01:22, patru dintre avioane au decolat de la Tiraspol. Dupa trei minute au intrat in spatiul aerian moldovean pe la Varnita, avand directia Chisinau. Astia de la sol au incercat sa ia legatura cu ei, i-au apelat pe toate canalele, in engleza si rusa, dar n-au primit niciun raspuns. La Mereni au virat spre sud-vest, cu directia Comrat. Atunci au apelat moldovenii la noi si ne-au cerut sa ii interceptam in baza noului acord de cooperare romano-moldovean. Gelu si Gica au decolat la alarma, au fost trimisi spre Braila-Galati. Rusii si-au continuat zborul spre sud, au trecut si de Congaz, moment in care au luat cap-compat Cahul. Atunci li s-a ordonat alor nostri sa treaca in Moldova, interceptia avand loc la 25 de kilometri de Cahul. Ei, dupa interceptie rusii au spart formatia in doua celule, Iar Gica si Gelu s-au luat dupa ei. Unul dintre rusi a facut pe nebunul si a incercat sa-l incadreze pe Gelu. Dupa un minut, rusii au revenit in formatie si s-au indreptat spre Tiraspol. Si noi si moldovenii am trimis adrese de protest la Moscova, iar oficial a fost vorba despre un grup de piloti neexperimentati care s-au ratacit in timpul unui zbor de noapte si care, binenteles, au fost sanctionati exemplar. Acum, cele sase avioane se afla in la Tiraspol si nu se stie cat timp vor mai ramane acolo, prin urmare este un lucru de luat in considerare.

Dupa jumatate de ora de discutie relaxata pe o tema atat de sensibila, Tapu’ a plecat spre comandament, lansadu-ne destul de ingandurati la Celula. Cu toate astea, m-am apucat fara vreo tragere de inima de rapoarte, gandindu-ma ca trebuie sa profit de clipele de liniste.

Povestea asta cu avioanele m-a dat cumva peste cap. Nu era ceva nou, doar ne-au pregatit fix pentru situatii de genul asta de cand am pus prima data mana pe mansa Yak-ului 52, nu era ca si cum nu as mai fi interceptat chiar “dusmani”. Era totusi ceva, nu stiu foarte bine ce. Imi amintesc si acum vorbele unui veteran, intr-una din multele discutii pe care le-am avut cu cei “batrani” in primul meu an la aerodrom, atunci cand orele de discutii erau infinit mai multe ca cele de zbor. Atunci ma incerca o curiozitate nebuna sa vad cum e “pe viu”, sa ma duc la interceptie. Asta venea la vreo trei zile dupa ce fugarise si el niste Suhoaie si era inca marcat de eveniment. Pe vremea ala, MiG-ul 21 era singurul supersonic al Romaniei si acum imi pot imagina ce inseamna sa te duci cu un 21 dupa un Su-27. Atunci insa nici vorba de asa ceva, mai ca nu-l acuzam ca n-a fost mai agresiv acolo sus pentru a se impune asa cum imi imaginam eu ca trebuie facut. Ei bine, asta batran mi-a spus atunci ceva ce o sa tin minte toata viata asta de zburator, ba chiar si dupa. Mi-a spus ca in clipele alea in care a vazut cu cine are de-a face, pentru ca nu le-au spus ce intercepteaza, erau doar “tinte”, cand a vazut ca baietii nu se sinchisesc de apelurile lui pe frecventa de urgenta, ei bine in momentul in care te gandesti ca s-ar putea sa, omul mi-a spus ca i-a fost frica. Nu pentru el, pentru ca pana la urma datoria fiecaruia e sa faca totul, inclusiv sa-si dea viata daca e necesar, ci pentru cei ce ar ramane in urma lui. Si a avut acea strangere de inima pe care nu si-o doreste niciun pilot, e chestia care te face sa eziti. Iar daca eziti, mori, atat e de simplu. Asa ca acum, dupa ce am aflat ca se intampla lucruri, ma simt cum cred ca s-a simtit el acolo sus. Simt ca as putea ezita.

Trebuie sa scap rapid de gandurile astea, profit de linistea de afara si ies din Celula. Traversez din patru pasi poteca ingusta, ies imediat aproape de platforma pe care nu se mai afla niciun avion. In stanga e hangarul, cele doua F-16 dormiteaza sub huse. Fac doi pasi spre hangar si ma opresc. Ma uit de parca le vad pentru prima data, sunt rachetele aer-aer Sidewinder, si ele husate. Cea de pe planul stang nu este acoperita complet, ii vad aripioarele din spate. Ele sunt, deopotriva, cele care ma apara si cele care ma ajuta sa ma impun. Nu am tras niciodata asupra cuiva, asupra unui alt avion in carlinga caruia se afla un pilot. Un pilot care a fost trimis si el acolo de cineva, ca nu zboara nimeni de capul lui. Iar cei care l-au trimis stiau ca eu voi fi nevoit sa trag. Si el va fi nevoit sa traga… Mai departe, mult mai departe, imi pun mana dreapta “streasina” la ochi, se vad patru MiG-uri 21 LanceR. Avionul copilariei mele. Am crescut urmarind legende ca Luca sau Gica sau Motanu’ zburandu-le la mitinguri, scotand din ele tot ce se putea si ceva in plus. Un avion care nu-i avion. O teava cu aripioare. O teava cu aripioare pe care unii, putini ce-i drept, o stapanesc atat de bine incat fac acrobatie de cel mai inalt nivel cu ea. E clar ca nu e ziua mea astazi, se intampla ceva ciudat. O fi de la faptul ca vine vara, cum spunea Baronu’. Chiar asa, ar cam trebui sa ma intorc. Inca putin, oricum nu se intampla nimic. Asa ca ma trag intr-o parte, ajung la umbra pomilor de la marginea betonului. E chiar bine aici, se vad MiG-urile in departare, vantul adie usor de tot. Asa mi-e pofta de o bere. Nici macar o bere, un pahar. Ba nici asta, o gura, dar o gura sanatoasa de bere buna. Si rece.

– Vezi ca maine ma duci acasa, ii spun Baronului cand revin la Celula dupa (prea) scurta pauza de visare.

– Ce te-a apucat acum?, mi-o taie asta si-l simt ca e morocanos, deci mai bine il las sa se linisteasca.

– Nimic special, am doar pofta de o gura mare de bere rece, asa ca o sa ma duci acasa cu masina maine.

– Pai si tu, rade din ce in ce mai zgomotos, cum dracu’ o sa ajungi vineri aici?

– O sa merg! Da, o sa merg pana aici daca asta e nevoie pentru o gura de bere!

Jumatate din ce mi-am propus s-a si intamplat, dupa o tura fara niciun fel de incident, asta daca nu-l pun la socoteala pe ne-a Costel, care era aproape sa rupa usa de la intrare dupa ce numai el stie cum s-a putut impiedica, dar nu s-a ales decat cu o lovitura surda in incheietura mainii stangi, pe care a reusit cumva s-o loveasca de clanta, m-am oprit la magazinasul de la parterul blocului la noua si jumatate dimineata si i-am cerut lui tanti, pentru ca habar n-am si nici nu vreau sa aflu numele femeii care vinde acolo, cel mai rece Peroni pe care il are in frigider. Nu avea, binenteles, asa ca m-am multumit cu o Timisoreana. Ca ultimul alcoolic de pe strada am desfacut cutia de bere imediat dupa ce am platit si am iesit din magazin luand inghititura mult visata din lichidul amarui si acidulat. M-am oprit putin sa imi revin, am mai luat o gura de bere, am ragait zgomotos, asa cum se obisnuieste in astfel de momente, dupa care am aruncat la cosul de gunoi o cutie de bere pe jumatate plina si am urcat in casa. Am facut dusul obligatoriu dupa 24 de ore cu foarte putin somn si am dat drumul la TV pe eternul VH1. Planul era sa dorm macar 2-3 ore, ca sa reusesc sa elimin gura de bere, dar si sa ma odihnesc putin, dupa care sa iau usurel drumul Bucurestiului cel mare si prafuit, acolo unde ma astepta Anna. Bine, nu ma astepta, nu stia ca vin si probabil nu urma s-o gasesc acasa, dar trebuia sa incerc, nu?

Binenteles ca nu, de unde atata curaj intr-un biet pilot? Gestul meu de fronda amestecata cu un soi de cavalerism s-a transformat intr-o patetica incercare de a obtine o explicatie sau o orice din partea Annei, care nu mai daduse oricum niciun semn dupa ce mi-a trantit “vestea cea mare”. Cum l-a telefon n-a binevoit sa-mi raspunda, am incercat cu un simplu mesaj, mai ales ca ei ii placea teribil acest mod de comunicare. Prin urmare, i-am trimis un simplu De ce?, la care binenteles ca nu am primit un raspuns. In schimb, m-a trezit telefonul dupa cine stie cat timp. Suna Anna, ceea ce era un eveniment in sine.

– Stii, puteai sa-mi raspunzi atunci cand am sunat, i-am spus incercand sa am cea mai neadormita voce din lume.

– De ce, ce?, mi-a retezat-o scurt un glas destul de rece.

Uite ca asta e o atitudine surorinzatoare, ea ma suna sa ma certe. Ea!

– Am si eu nevoie de o incheiere, nu crezi ca asa e normal?

– Ce vrei sa stii?

– De ce? De ce nu mi-ai spus din capul locului? De ce ai asteptat atat de mult? Simplu, de ce?

– Nu stiu. S-a intamplat si gata. Dar acum se termina. Nu are niciun rost sa continuam ceva ce nu trebuie continuat.

– Esti sigura de asta?, am intrebat ca un ultim gest de impotrivire in fata inevitabilului.

– Da, asa e cel mai bine.

– Faca-se voia ta, in cazul asta. Ai grija de tine, Anna draga.

Am inchis inainte ca fata sa aiba timp sa raspunda. Imediat mi-a parut rau pentru ca asa ceva nu se face. A fost o reactie impusiva, de copil rasfatat care se supara cand nu primeste ciocolata la micul dejun. Nu, hotarat lucru chestia asta trebuia tratata altfel. Daca as putea s-o sun inapoi…

– Asculta, imi cer scuze… Nu trebuia sa-ti inchid asa. Ai tot dreptul sa vorbesti cu cine vrei si, binenteles, sa nu vorbesti cu cine nu iti doresti. Atat de simplu e. Imi cer scuze, a fost o placere sa te cunosc, sa ai o viata frumoasa si toate cele…

– Ai terminat?

– Da, am terminat.

– De ce m-ai sunat inapoi?

– Pentru ca asa trebuia. Nimeni nu trebuie sa-ti vorbeasca asa cum am facut-o eu. Voiam doar sa stii asta si s-o tii minte. Nici eu si nimeni altcineva nu are voie.

– Unde esti acum?

– Acasa.

– N-ai venit in Bucuresti?

– Asta intentionam, dar n-am avut curaj decat pentru un mesaj, si ala zgarcit in caractere.

– Inteleg. Poti sa vii acum?

– Unde?

– Aici, in Bucuresti. La mine.

– In Bucuresti pot sa vin, dar la tine nu.

– De ce nu?

– Pentru ca atunci cand eu am sunat tu n-ai raspuns. Iar eu n-am chef sa mai raspund acum cand suni tu.

– Esti foarte ciudat.

– Asta inca e destul de soft. Dar asa am functionat intotdeauna, n-am cum sa ma schimb acum.

– Niciodata nu e prea tarziu pentru a face schimbari in bine.

– La revedere, Anna. Sa ai grija de tine.

– Chiar n-o sa-mi spui de ce?

– Ar avea vreu rost?

– As mai fi insistat daca nu avea?

– Bine. In esenta lucrurile sunt foarte simple. In mintea me lucrurile trebuie sa se aseze natural cand vine vorba despre doi oameni. In ultima perioada m-am gandit surprinzator de mult la tine, discutiile dintre noi au venit firesc si ma asteptam, intr-un mod pe care nu-l pot explica logic, ca si tu sa fi fost in aceeasi situatie. Prin urmare, atunci cand am sunat prima data imi doream sa raspunzi cu de ce a durat atat, nu cu un ton de ocupat. E o prostie si imi dau seama de asta, dar n-am cum s-o evit. Atunci cand n-ai raspuns s-a rupt ceva. Cand mi-ai spus ca nu mai putem continua ce-o fi fost intre noi, ruptura a devenit si mai mare. Si, culmea, e ca n-am cum sa-ti reprosez ceva. Pur si simplu cred ca n-a fost sa fie.

– Bine, cred ca inteleg. Sa ai grija de tine.

Si asta a fost. Asta a fost Anna, cu doi “n”, cea care m-a lasat fara cuvinte din prima clipa. De fapt, gandindu-ma acum oarecum detasat, probabil ca nici n-a fost nimic. O distractie de weekend, o detasare de la cotidian, o evadare din problemele zilnice. E foarte urat sa fii folosit de cineva in felul acesta, dar si mai urat este sa iti dai seama ca ai fost folosit de cineva in felul acesta. In fine, se presupune ca toate trec, nu-i asa? Oare Mica ce-o mai face? Nu, pilotule, nici sa nu te gandesti la asta!

Pe aerodrom lucrurile incepeau sa intre in firesc, iar prezenta Comandantului printre noi trecuse demult de stadiul de noutate care te scoate din ale tale si devenise un soi de colegialitate. Atat cat poti fi coleg cu un general cu trei stelei care e si comandantul a tot ceea ce inseamna Aviatie Militara in tara asta. Dar ne obisnuisem sa il vedem la Celula de cateva ori pe saptamana, ne obisnuisem sa il vedem cum se da peste cap cu MiG-ul jumatate de ora deasupra pistei, trecuse parca si sfiala aceea inevitabila atunci cand este in prezenta unui nume atat de important. Si, trebuie spus, sau poate cu asta trebuia inceput, Comandantul este un pilot acrobat al dracului de bun. Cel putin pe 21 nu stiu daca rival in tara.

Cand credeam ca lucrurile s-au asezat si ca nu am nimic de facut decat sa ma afund in pilotaj pentru a uita de, chiar, de cine, Mita imi da peste cap dimineata.

– Ti-a spus Tapu?

– Ce sa imi spuna?, il reped si imediat imi pare rau pentru ca asa ceva nu se face, oricat de multi nervi ai avea.

– Esti norocos, baiete! O sa zbori de Ziua Aviatiei!, imi spune si ma bate destul de tare pe umarul stang.

– Ce-o sa fac?

– Si asta nu e tot. O sa ai sansa unica de a-mi fi coechipier! Si nu doar mie, ci si insusi omului cu sase stele adunate!

– Poftim?

– Asa este, baiete! Suntem norocosii care vor zbura in formatie cu seful cel mare in deschiderea airshow-ului! Asa ca mergi si spala-te pe fata, suna-ti draga din Bucuresti si spune-i ca nu te mai poate deranja pentru ca urmeaza niste antrenamente la o intensitate de care n-ai mai avut parte in lunga si prodigioasa ta cariera de pilot militar!

– Nu inteleg. Chiar daca e adevarat, ce e asa special la un zbor in formatie? Zburam asa saptamanal.

– Ia uite-l. Bai, dar tu te-ai tampit de tot in ultima vreme? Daca o sa treci peste stresul de a zbura in stanga Comandantului, care, da, e un stres in sine, o sa ai stresul formatiei. Care formatie va fi atat de stransa ca o sa crezi ca zburam intr-un avion cu cockpitul in tandem! Baiete, fugi repede si spala-te pe ochi, nici nu stii ce te asteapta!

Am ridicat din umeri si l-am ascultat. Am mers sa ma spal pe ochi, desi nu imi dadeam seama ce e asa special la o trecere cu formatia, fie ea si la Ziua Aviatiei, avandu-l cap chiar pe Comandant. O sa-i arat lui Mita cat e de prost dupa primele antrenamente. Si Anna, de unde naiba stie el de Anna? I-am spus vreodata? Asta trebuie s-o aflu, nu se poate sa ramana asa. Si uite cum iarasi se aseaza lucrurile firesc. Ce-o face Anna? N-am mai vorbit din seara aia. Eu n-am insistat, ea nu avea de ce sa insiste. Ce-a fost a fost, a trecut, s-a dus, gata. Si-atunci de ce ma gandesc la ce face ea in dimineata asta?

Aveam sa aflu chiar de a doua zi ca Mita nu era prost deloc, dimpotriva. Comandantul ne-a bagat intr-o mica sedinta si ne-a explicat cum VREA sa zburam. Asta m-a cam dat peste cap. Comandantul VREA, Comandantul primeste. Nu s-a intrebat o clipa macar daca noi putem face ceea ce isi doreste, noi eram roboteii care vom executa intocmai ceea ce ne cere. In esenta, trecerea care deschidea Ziua Aviatiei urma sa fie spectaculoasa. Veneam in formatie usor perpendicular pe zona spectatorilor, urma un viraj largut pe stanga, in care le aratam oamenilor burtile avioanelor, apoi ieseam pe directie, moment in care Comandantul cupla fortajul si se rupea de formatie pentru a reveni in zona de show pentru solo-ul sau. Dupa acest moment el urma sa aterizeze, iar eu si Mita faceam o a doua trecere, de data asta jos de tot, pe la 200 de metri, cu fortajul cuplat. Spectaculos, dar foarte greu de realizat.

– Bun, haidem la avioane, vreau sa vad cum stiti sa tineti o formatie!

Si am mers la avioane si a fost o “distractie” pe cinste. Canalul de comunicatii parea o masa de poker, nu stiu daca au existat cinci secunde intregi si consecutive de liniste. Auzeam doar 232, esti prea in spate, 234, mai mult la stanga, 232, prea jos, 232, inca putin dreapta, acum esti prea aproape. Asa aum tinut-o 40 de minute, intr-un dans dracesc de mansa si gaze in care n-am vazut decat ajutajul Comandantului in fata si jumatate din avionul lui Mita in dreapta. Iar concluzia Comandantului a venit ca o lovitura de maciuca.

– Baieti, avem mult de muncit. Cred ca o putem scoate la capat, insa avem de munca.

Am ajuns acasa frant, m-am dezbracat din hol si am intrat direct la dus, unde cred ca am si dormit vreo 10 minute cu apa fierbinte curgand pe mine. Am iesit parca si mai obosit, am deschis din obisnuinta TV-ul pe VH1, acolo unde Bruno Mars spunea ceva de liquor store, fugi, ma de aici ca numai de alcool n-am nevoie acum. M-am uitat la telefon din reflex si pe display clipocea entuziasmat logo-ul unui mesaj primit acum cateva ore si necitit nici pana acum. Il deschid, este doar un punct, ce naiba inseamna un punct? Ce poti transmite printr-un punct? Ma uit la numarul, este numarul stiut, contactul l-am sters din agenda in seara aceea. Trimit si eu un punct inapoi, nu se face asa ceva, ce naiba poti transmite cu un punct? Poate doar ideea ca nu esti ocupat. Si pe aia ca esti dispus sa comunici. Sau poate pe aia vrei sa discuti. Cine stia ca un punct poate transmite atatea chestii complexe? La TV, Nicole cea-cu-nume-imposibil canta parca si mai pronuntat “if you think i’m coming back don’t hold your breath” si ma intreb daca nu cumva vrea sa imi spuna ceva fata asta. Ce faci?, zangane telefonul, citesc mesajul. Chiar, ce fac? Imi pierd timpul probabil, altceva ce pot sa fac. Ascult muzica dupa dus si ma pregatesc de somn. Am renuntat la politicosul “tu ce faci?” pentru ca nu vreau sa fiu politicos. Nu acum, nu dupa tot ce s-a intamplat. Ar trebui sa mananc ceva, dar cine mai are chef sa manance acum. Imi e dor de tine, cand poti sa vii sa ne vedem? Asta a fost chiar surprinzator. Neplacut si surprinzator. Nu se face asa ceva, sa stii. Raspunsul vine imediat: Stiu, dar vreau sa te vad. Trebuia sa vrei atunci cand nu mi-ai spus unele lucruri, atunci cand ai spus ca e mai bine sa nu fie mai bine, sa nu fie nimic, de fapt. Ajung in doua ore.

Asa au reinviat trairi care n-au murit niciodata, asa au disparut curajul de pilot, concentrarea si chiar orgoliul. Asa am plecat la drum, un drum lung, dupa o zi chinuitoare, cu alte zile chinuitoare aratandu-se deja gri sau chiar negre in zare. Dar am plecat si am facut tot posibilul sa ma concentrez doar la manevrele necesare condusului pentru ca gandurile sa nu-min zboare aiurea. Acceleratie, ambreiaj, schimbator, frana de motor, frana de serviciu, semnal la schimbatul benzii, asigurare in oglinzi. Atat si nimic mai mult. Am ajuns, i-am scris. Esti cu masina?, m-a intrebat. Da, am raspuns. Opreste putin mai in fata, aproape de intersectie, vin in cinci minute M-am conformat ca un nenorocit de bichon plimbat de stapana in poseta peste tot. In zece minute, de ce oare n-am plecat dupa cinci, Anna deschide portiera din dreapta si intra in masina. Anna cea dintotdeauna, singura careia i-am spus vreodata ca e este gorgeus, adica ceva pentru care limba romana are mai multe cuvinte, toate magulitoare.

– Salut, ii spun, am venit.

– Am observat. Foarte bine ca ai venit.

– Bine, ce se intampla?

– Imi e dor de tine.

– Bine, am inteles asta, dar…

– Niciun dar. Vrei sa mergem in alta parte? Nu ma simt foarte bine aici, pe strada.

– Fata draga, nu mergem nicaieri pana cand nu imi spui ce se intampla.

– Iti spun, dar intai sa mergem.

Mergem, dar unde sa mergem? Stau la semafor, ma gandesc, bine, sa mergem. O duc pe Anna mea in mijlocul pustietii, intr-o localitate de langa Bucuresti, de fapt langa acea localitate, acolo unde exista un port abandonat, parte a fanteziei costisitoare a lui Ceausescu de la lega Capitala de Dunare. Ajungem in cam un sfert de ora, parchez masina destul de aproape de un hau de vreo 30 de metri care trebuia sa fie parcare de vapoare. Ma uit in jur, este bezna deja, nu se vad lumini, nu se simte miscare. Blochez totusi usile si las motorul pornit, masuri stupide de asigurare.

– Am ajuns, acum spune-mi.

– Ti-am spus deja, imi era dor de tine si voiam sa te vad.

– Si eu ti-am mai spus ca nu se face asa ceva. Nu poti sa pornesti ceva, apoi sa opresti ceva-ul ala care era foarte mare si acum sa-l repornesti. Asa dai un om peste cap si il dai de tot.

– Ma gandesc incontinuu la tine, incepe Anna. Nu pot sa ma concentrez la nimic, astept in fiecare moment un semn de la tine. Si nu-mi place.

– Si mie mi se intampla asta.

– Dar nu intelegi. Mie nu mi s-a intamplat niciodata asa ceva! Niciodata! Cu nimeni. Si nu vreau asta, intelegi? Nu vreau!

– Nici eu nu am vrut, dar lucrurile astea nu se planifica si nu se controleaza. Lucrurile astea fie se traiesc, si atunci te bucuri de toate chestiile alea misto care vin cu ele, fie se refuza cu incapatanare, caz in care trebuie sa te pregatesti de regrete eterne. Nu genul de regret care te macina zilnic, ci regretul care te loveste in cele mai fericite momente ale tale. Cand el te tine in brate si te gandesti daca nu era mai bine sa te tin eu, cand el te duce la altar si, chiar inainte sa spui da, te gandesti cum ar fi fost daca imi spui mie. Si tot asa. O suma de momente fericite in care regreti. Cel putin asa este la mine.

– Dar trebuie sa intelegi, sunt cu el de patru ani de zile, i-am spus da, ar trebui sa facem nunta vara viitoare. Si acum am ajuns sa nu il mai suport, sa nu mai vreau nimic de la el, nu vreau nici sa il mai vad. Ma gandesc intr-una la tine.

– Fata draga, atunci e dureros de simplu. Trebuie sa te gandesti bine la ce iti doresti cu adevarat. Pentru ca si asta cu ganditul la mine si totul poate fi o simpla pasiune de moment. Trebuie sa fii sincera cu tine, ceea ce e foarte greu de facut, si sa iti dai seama ce vrei cu adevarat.

– Nu intelegi, sunt mai multe chestii. Parintii nostri abia asteapta nunta, vor nepoti, avem deja programata o excursie in Bali, care e platita de anul trecut, el o ajuta pe matusa mea sa isi ridice o casa la tara. Sunt multe lucruri si nu se poate asa…

– Si-atunci, eu ce caut aici?

– Nu stiu…

A urmat un sfert de ora de tacere apasatoare, in care nu s-a auzit decat Magic FM, si ala in surdina. Nu ma uitam la ea si nu am simtit ca ea sa se fi uitat la mine. Priveam amamndoi in fata, prin intunericul din afara parbrizului.

– Uita-te la mine, ii spun si Anna se intoarce cu ochii mari. Sunt gata sa fac inca o prostie, sau un sir de prostii. Si nu, nu te lega de forma. Te eliberez eu de toate lucrurile alea. Imi iau concediu, iti ajut matusa sa isi ridice casa. Ma mut acolo o luna sau doua sau cat e nevoie, torn si beton daca e nevoie. Apoi imi vand masina si te duc in Bali cand vrei. Si toate celelalte. N-am bani foarte multi, nu iti pot garanta de pe acum ca o sa traiesti in puf, ca o sa conduci masini de lux si ca o sa iti faci patru vacante pe an in locuri exotice. Pot sa iti promit doar ca vei trai decent, fara lipsuri, ca vei fi respectata si iubita asa cum meriti, ca o sa fii fericita. Nu-mi spune acum, gandeste-te bine si fii sincera cu tine, apoi cu altii. Analizeaza ce simti, ce vrei, ce asteptari ai de la viata si de la cel de langa tine. Gandeste-te daca poti trai intr-un apartament cu 2-3 camere la fel de fericita ca intr-o vila cu doua etaje. Gandeste-te daca iti e de ajuns sa conduci o masina modesta si nu un SUV mai scump ca apartamentul meu. Gandeste-te daca vrei sa faci si sacrificii si ce anume poti sacrifica sau nu, ce iti doresti neaparat si ce mai poate astepta. Ia cat timp ai nevoie, stii unde ma gasesti. Sa stii doar ca sunt cat se poate de serios. Atat cu preluarea acelor sarcini, cat si cu ce iti pot oferi. Daca o sa fie mai mult, o sa fie un bonus.

N-am lasat-o sa spuna ceva, am plecat de acolo si am lasat-o acasa. Am refacut apoi drumul spre Fetesti destul de usurat. Venise intr-adevar incheierea de care avea nevoie, de-acum pot sa ma concentrez 110% la zbor. Am parcat pe locul care parca ma astepta in fata blocului, am urcat in casa, am baut un fresh de portocale facut pe repede inainte si a plonjat in pat, adormind cu gandul la formatia care trebuia sa ne iasa perfect. Si, in acelasi timp, simtind miscari tot mai pronuntate de fluturi in zona stomacului.

Dimineata m-a trezit alarma, am oprit-o si am plecat direct la dus. Dupa un sfert de ora, telefonul clipea din nou. Ce naiba, doar am oprit alarma. Nu, era un mesaj de la numarul stiut. Un mesaj scurt: Bine.

Pilotule, acum sa te vad…

“Unde zboara vulturii” este o poveste care se dezvolta pe fragmente. O puteti citi pe toata accesand linkurile de mai jos:

* Unde zboara vulturii (I)

* Unde zboara vulturii (II)

* Unde zboara vulturii (III)

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.