Home » Aviatia Militara din Romania, Aviatie militara, featured, headline

20 Aprilie

20 April 2015 No Comment

200420 aprilie a venit cu vant, cu nori josi si cenusii si cu ploaie mocaneasca, de toamna tarzie. MiG-ul 21 cu numarul 2004 de la Fetesti arata mai rau ca niciodata. Eu, cel putin, nu l-am vazut niciodata asa. Vopseaua scrijelita de pe portiuni mari, mai ales pe aripa dreapta, cupola murdara, aproape opaca. Intr-un fel, avionul parea ca a fost infipt in teapa in care isi duce la bun sfarsit ultima misiune de pe acest pamant imediat dupa ce s-a intors dintr-un zbor in care a ramas.

Un zbor atat de solicitant ca structura MiG-ului a cedat in punctele esentiale, iar orice tentativa de a-l repara era inutila. Un zbor fermecat, printre castele uriase aflate la opt, zece, poate douasprezece mii de metri altitudine. Un zbor prin negrul de nepatruns al norilor de furtuna, in care singurele raze de lumina vin de la fulgerele ce izbucnesc neasteptat si brutal la zece, opt sau chiar patru metri distanta si orbesc dureros ochii care abia se obisnuisera cu lumina difuza a tabloului de bord.

Pe gluga pelerinei de ploaie, de un portocaliu aprins, picaturile de ploaie se auzeau distinct in linistea de afara. Probabil asta e avantajul unui oras mic, cand si cand trecea cate o masina lenesa si strica momentul solemn. Stau in fata MiG-ului 21 cu numarul de bord 2004, il studiez bine, ii vad perfect niturile de pe fuselaj, cocardele de pe aripi arata excelent in comparatie cu restul vopselei. Mai sus cupola murdara, botul rotund, conul si, deasupra tuturor, tubul Pitot, inca semet si sfidator. Poc-poc-poc, ploua marunt si astept. Ce anume, nici eu nu stiu. E 20 aprilie, ploua si bate vantul. Panglicile putinelor coroane de flori depuse de cei care si-au amintit de ce inseamna aceasta zi sunt zburate in toate partile. Nu pot si nici nu vreau macar sa vad ce scrie pe ele.

– Frumos avion!, aud in spate o voce puternica, hotarata.

Ma mir in sinea mea ca mai e cineva dispus sa stea in ploaie luni dupa-amiaza uitandu-se la ceea ce poate fi foarte bine epava unui fost luptator. Ma intorc usor, sincer sa fiu de companie nu aveam nevoie. Barbatul e pe jumatate acoperit de o umbrela apreciabila, nu il pot vedea. Observ totusi bocancii masivi, cu talpa “OIL RESISTANT”, si o pereche de pantaloni care aduce cu vechile combinezoane de zbor, cele compuse din doua piese – salopeta si geaca.

– Ar fi fost frumos sa aiba grija de el, daca tot l-au vrut aici in oras.

Ce se intampla acum? Strainul face doi pasi inainte, stam aproape umar langa umar. E putin mai scund decat mine, insa il vad ca fiind un barbat bine facut, “legat” cum se spune. E ceva mai departe de mine, poate ca s-a gandit ca nu ar fi politicos ca apa de pe umbrela lui mare sa cada pe mine. Nu reusesc sa ii vad fata, in definitiv, nici nu conteaza. Cert e ca a stricat momentul. Momentul care n-a fost niciodata, dar care trebuie sa fie la un moment dat.

– Ce te face sa vii mereu aici?, rupe tacerea la fel de brusc.

– Cum adica mereu? Iata cum imi atrage atentia, o fi vreun cunoscut care incearca o gluma proasta intr-un moment in care nu e cazul nici macar pentru glume reusite.

– Vii in fiecare an, nu? Pe 20 aprilie. Vii si stai aici jumatate de ora, 40 de minute, o ora. Ar fi greu sa nu te fi observat, cred ca au ajuns sa te cunoasca si vecinii.

Tonul e calm, iar semnul vag facut catre blocurile din jur ma linisteste. O fi vreun localnic nostalgic si cu chef de vorba. Numai ca tocmai chef de vorba nu am. Il las in pace si ma intorc la MiG-ul meu. Daca ii privesti doar jumatatea superioara, de jos in sus, pare ca zboara. Asta fac de zeci de ori pe an fotografi mai mult sau mai putin profesionisti, se chircesc in tot felul de pozitii pentru a prinde unghiul perfect din care 2004 zboara din nou. Chiar daca numai intr-o imagine.

– Ce i-ai spune lui Doru daca ar fi aici?

Omul asta nu se da batut, nu? Macar stiu ca nu e vreun gura-casca, stie. Stie si daca stie poate merita o conversatie. Poate si el e aici din acelasi motiv, niciodata nu poti sa stii.

– Cred ca i-as pune doua intrebari, daca ar fi de acord, binenteles. L-as intreba, in primul rand, cat de mult regreta.

– Regrete exista, binenteles – de data asta m-a intrerupt, pe acelasi ton calm, usor didactic – dar nu stiu cat pot fi de mari. Exista regretele naturale, a ramas in urma o familie care a plans mult si inca plange. Au ramas prieteni, coechipieri, colegi. Au ramas lucruri spuse si care n-au mai putut fi niciodata indreptate. Au ramas povesti, atat de multe povesti care asteptau sa fie spuse. Nu iti ajunge o viata de om pentru toate planurile pe care le ai, cu atat mai putin doar 44 de ani. Fiecare om are planuri, nu-i asa? Fiecare pilot care se urca acum in avion, care se strange in chingi si trage cupola deasupra sa se gandeste ca maine trebuie sa se duca la piata, poimaine se duce la scoala sa isi ia copiii, la vara pleaca in Delta alaturi de familie, iar in ianuarie merge la Sinaia sa schieze. Fiecare om se gandeste ca maine e acolo, ca il asteapta implacabil si inevitabil, ca tot ce nu poate face azi va face maine. Maine va merge cu cei mici la cinematograf, maine se va apuca de cartea pe care a cumparat-o acum doua luni si pe care a abandonat-o pe un raft, maine va incepe primul capitol al noii sale carti. Putini, foarte putini, infirm de putini sunt cei care constientizeaza ca maine nu e o certitudine, dar nici macar ei nu pot exista fara speranta ca maine va fi totusi acolo si ii va astepta cu bratele deschise. Exista regrete, multe si mari, si e normal sa fie asa. Daca n-ar fi fost regrete, ar insemna ca am facut tot ce aveam de facut, ori asta nu se intampla niciodata. Fiecare are intotdeauna inca ceva de facut. Fie ca e vorba de scris, de pilotat sau, daca vrei, de scos cainele la plimbare. Niciodata nu e gata, intotdeauna mai e ceva acolo.

Ma uitam la omul de langa mine. Nu-l puteam vedea in continuare la fata si imi era clar ca asta si voia. Dar nu-l puteam opri. Avea ceva fermecator in felul lui de a vorbi, l-as fi ascultat cu orele, chiar asa cum eram, ca doi caini udati de ploaia rece de noiembrie.

– Dar dincolo de regrete exista ceva mai puternic. Exista multumirea. Multumirea ca cei mici au devenit oameni destoinici, cu bune si cu rele, dar oameni asa cum ti-ai inchipuit ca vor fi. Multumirea ca ai lasat ceva in urma. Esti pilot de supersonic, ai putine, dar in acelasi timp atat de multe lucruri de lasat in urma ta. Traiectoriile nu le vede nimeni, rezultatele de la diferitele exercitii sau aplicatii vor fi irelevante in cativa ani, uniforma si insignele vor ajunge marfa pentru colectionari. Dar, mai ales ca pilot militar, exista momentul ala, macar unul singur, in care stii ca ai fost acolo pentru tara ta. Te-ai pregatit ani de zile, uneori pana la exasperare, ai indurat multe, insa cand a fost nevoie de tine, tu ai fost acolo. Asta conteaza mult, sa stii. Ti-ai facut datoria, ti-ai respectat juramantul. Fara cuvant, fara morala, fara constiinta, ce suntem? Nu animale? Sa fii om e greu, e foarte greu, dar daca reusesti asta chiar pentru un singur moment, inseamna ca ai lasat ceva in urma. Nu esti doar un individ din miliardele de indivizi care contribuie la perpetuarea speciei lasandu-se prada instinctelor animalice. Despre asta e vorba, pana la urma. Cand ajungi la capat, fie ca o faci de 44 de ani, la 84 sau 144 de ani, daca te uiti in urma poti spune ca a existat macar un moment al existentei tale in care ai fost om? Daca raspunsul e da, multumirea e mai mare decat regretele si iti gasesti fara indoiala linistea.

Eram oarecum blocat. Nici macar nu ma mai uitam la el, eram cu privirea spre cerul cenusiu zgariat de tubul Pitot al lui 2004, insa il ascultam atent. Puteam sa imi inchid ochii si sa ma vad pe banca din fata Celulei de Alarma de la Borcea, ascultandu-l pe capitanul Davidovici vorbind.

– A doua intrebare care era?

Am tresarit putin pentru ca era prima oara dupa multe minute in care mi se adresa direct. Pana atunci il ascultam ca si cum as fi fost un spectator la o piesa, nu un interlocutor. Singurul interlocutor al discutiei.

– La a doua intrebare ar vorbi ziaristul din mine si ar fi rau. Poate nemeritat de rau. Ar intreba cum se vede, la 26 de ani distanta, o tragedie aviatica despre ale carei cauze se spune ca sunt “necunoscute”. Nu asta ar fi pana la urma incheierea? Sa stii de ce, in ce conditii, ce s-a facut pentru ca asa ceva sa nu se mai repete?

De data asta n-am mai primit un raspuns. Am presupus ca se gandeste, il asteptam sa inceapa un nou discurs captivant in orice clipa. Ma uitam la MiG-ul din fata mea si ma intrebam daca nu cumva asta este momentul. Putea fi, nu-i asa?

La un moment dat, nu stiu cat timp a trecut, aud un fluierat scurt, urmat de un “Tom, aici!”. Ma intorc brusc si vad ca langa mine nu mai e nimeni. In spate, cineva isi plimba cainele. Tom, un labrador roscovan, lipaia lenes prin toate baltile pe care le gasea pe trotuar, neinteresat de indemnul stapanului sau.

Nota redactiei: Materialul de mai sus este o poveste scrisa in ideea de a-l omagia pe cel care a fost Doru Davidovici. Trebuie citit ca exercitiu literar, o discutie imaginara cu Doru, si nu ca relatare a unor evenimente care au avut loc in data de 20 Aprilie 2015. Sper sa avem si relatarea cat mai repede. Fotografia care ilustreaza materialul este una mai veche, starea actuala a MiG-ului 21 cu numarul 2004 fiind mult mai buna, avionul fiind vopsit anul trecut cu mari eforturi a oamenilor de la Borcea. Imi pare rau daca o poveste prin care imi doream sa aduc un omagiu celui care a fost Doru Davidovici a fost citita ca o relatare a comemorarii care a avut loc luni.

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.