Home » Aviatia Militara din Romania, Aviatie militara, featured, headline

A cazut Serbanescu!

18 August 2014 5 Comments

serbanescuAm intrat bine a doua jumatate a lunii august, dar canicula de afara iti atrage atentia ca mai e mult, mult de tot, pana la racoarea toamnei timpurii. Dimineata, la sapte si-un pic, drumul spre baza de la Borcea pare parte a unui film. De groaza sau de dragoste. Sau de amandoua. Uite cum e: mic, stramt, intim chiar cu cele doua benzi pe sens si cu traficul inexistent. Frunzele cele mai grabite s-au ingalbenit deja si s-au asezat cuminti pe asfalt. Nicio adiere de vant, nicio miscare, dar daca asculti atent poti sa auzi pasarile lenese.

Si uite ce se intampla. Incetinesc involuntar si inconstient, masina se supune si ea pe nesimtite, trapa se deschide sus si vara, dimineata asta de vara, inunda tot. Skillet tace din CD player, motorul diesel mare, urias dupa anumite standarde, toarce linistit. Asta se intampla vara tarziu, cand vara nu vrea totusi sa lase loc toamnei in inima Baraganului.

– Iti fac cadou o frumoasa zi de zbor!, asa ma intampina Comandantul dupa ce parchez masina si ma indrept spre Comandament. Abia dupa asta imi ureaza “La multi ani!” si, da, asta e al doilea moment de irealitate din zi. E ziua mea, 30 de ani, jumatate dintre ei in serviciul si/sau in cadrul Armatei. E prima data cand trebuie sa zbor, pana acum, inca din Licelul Militar, reusisem sa ma “invart” de invoiri sau libere avand impresia extraordinara ca ziua mea trebuie sa fie o zi pentru mine si doar pentru mine, obligatoriu petrecuta sub o umbrela de stuf pe o plaja. De data asta pur si simplu nu mi-a pasat, mi-am dat seama ca e ziua mea atunci cand a sunat mama cu noaptea in cap pentru a fi sigura ca e prima care ma ureaza. Niciodata n-am inteles de ce tinea sa fie prima, dar nici nu m-a deranjat vreodata treaba asta.

“Cadoul” de ziua mea a fost o interceptare la joasa inaltime, tinta fiind chiar Comandantul, unul dintre putinii generali ai Forteor Aeriene care zbura altfel decat ca pasager intr-un 21. Am decolat impreuna, am zburat in celula pana am ajuns in zona, dupa care am rupt formatia, el in stanga si eu in dreapta. Au urmat 20 de minute de nebunie istovitoare, incercand cu disperare sa reusesc incadrarea “dusmanului”. Comandantul n-a parut ca tine cont de faptul ca tocmai astazi am ajuns la 30 de primaveri, sau poate tocmai din acest motiv m-a alergat intr-atat de mult incat de vreo trei ori era sa ma infig in pamant cu tot cu avion. Mi-am folosit toate cunostintele despre 21, despre aerodinamica, am calculat cu viteza unui gand ce se poate face si ce nu cu acest avion, cat se poate risca, depasind de cateva ori, cu sudori reci pe spate, aceste limite impuse de manuale si de propria ratiune, insa nu l-am prins decat pe final si nu-s convins ca n-a facut-o intentionat. Ceea ce trebuia sa fie un zbor de sarbatoare s-a transformat in ceva, o stare de revolta impotriva a tot si toate, simtind aceasta iritare mai ales la intoarcerea catre aerodrom. Pe finala jamba din dreapta n-a vrut sa iasa, raport catre directorul de zbor si aterizare ratata. Abia la a treia incercare cele trei becuri care semnalizeaza deschiderea si zavorarea trenului de aterizare s-au inverzit, insa asta nu inseamna ca n-am venit jos cat de usor am fost in stare, rugandu-ma involuntar ca jamba aia nenorocita sa se fi zavorat.

Am lasat avionul la guri, MiG-ul intrand imediat pe mana tehnicienilor, am raportat tot ce am fost in stare sa raportez dupa care am luat-o frumusel spre masina. Pentru prima data in sase ani de zile ma grabeam sa plec, sa ies pe portile Borcei. Nu stiu cum s-a intamplat si cum am luat decizia, dar m-am trezit hotarat sa ajung la Cimitirul Militar Ghencea, de parca de ajungerea mea ar fi depins daca nu viata, macar cariera mea. Am ochit surprinzator de usor mormantul celui care a fost Alecu Serbanescu, ajutat si de cele 7-8 coroane de dimensiuni apreciabile ramase dupa ceremonia de dimineata. Primul impuls a fost sa ma duc spre crucea in forma de vultur sau vulturul in forma de cruce sau vulturul innobilat de cruce, dar ceva m-a oprit. Am ramas in schimb pe alee, la umbra neasteptat de racoroasa a copacilor. In dreapta mea, mereu in dreapta, un batran adus bine de spate parea in lumea, discutand cine stie ce cu vechii lui prieteni, trecuti intre timp la cele sfinte.

– Sa stii, domnule, ca e mare lucru, il aud spunand si n-am stiut daca mi se adresa sau daca vorbea tot cu fostii camarazi.

– Ma scuzati?

– Asta, si arata cu mana alba si patata, cu pielea lasata, atunci l-am privit atent si am realizat usor infricosat ca omul ala avea pe putin 80 de ani, asta nu e lucru putin. Sa nu-l uite lumea dupa atatia ani, sa vina cu garda de onoare si cu flori la el in fiecare an…

– E putin, il incredintez sigur si revoltat. Omul asta a facut atatea pentru tara, s-a batut ca un caine cu toti, a refuzat sa fuga din fata dusmanilor…

– Am zburat cu el!, ma intrerupe batranul, si stiu foarte bine ce a facut si cine a fost. Totusi, asculta-ma pe mine draga domnule, esti si dumneata pilot (de unde naiba stie?!?), asta, arata din nou cu mana, nu e putin.

– Ati zburat cu Serbanescu?

De data asta nu-mi mai raspunde. Parca nici nu mai sunt acolo. Sau el nu mai e acolo, s-a dus sa zboare alaturi de coechipierii de-acum 70 de ani. Am timp sa il privesc mai bine, spre rusinea mea nu il recunosc, nu e vreun “mare” aviator, veteran de razboi. Mi-e rusine sa il intreb cine e, cand a zburat, ce mai stie. Ma rusinez de rusinea mea, revin la vulturul-cruce sau la crucea-vultur si la motivul pentru care ma aflu de ziua mea intr-un cimitir, la mormantul unuia dintre cei mai mari aviatori.

– Draga domnule, incepe brusc batranul de langa mine, vara lui ’44 a fost una ingrozitoare. A fost ingrozitoare pentru romani, dar parca mai mult pentru aviatorii romani. Veneau si rusii peste noi, noptile veneau englezii, ziua americanii cu sute de avioane, domnule. Ei aveau pe bombardiere cate 10-12 mitraliere, zburau in formatii mari si stranse, iar cand voiai sa ataci aveai si 50 de mitraliere care te cautau si voiau sa te dea jos, imagineaza-ti! Si pe langa puterea asta formidabila, aveau vanatori de insotire mai multi decat eram noi, cei din apararea teritoriului! Zeci, sute de avioane care zburau mai sus, care avea motoare mai puternice, care aveau rezerve de combustibil mai mari… A fost inimaginabil, nu stiu daca a mai existat vreodata o asemenea superioritate pe cer si o asemenea indarjire sa ne dea jos pe toti, sa ne termine, sa ne extermine. Dar noi am urcat de fiecare data, la fiecare alarma decolam si ne bateam cu ei asa cum puteam, cu avioanele obosite de anii de razboi, putini, tot mai putini in fiecare zi. Dar ne-am batut si nu vreau sa intelegi gresit, dar nu stiu daca altcineva ar fi putut face mai mult… Si stii cu ce m-am ales? Dupa razboi m-au dat afara din armata, mi-au luat gradul, pensia tot. M-au batut in beciurile Securitatii, uite, imi arata bastonul, am facut o semipareza, de-atunci mai mult imi tarai piciorul drept (din nou dreptul ?!?) decat merg, m-au pus sa lucrez pe te miri unde ca sa nu mor de foame. Si dupa ce i-au dat jos m-au repus in drepturi simbolic, fara pensie, fara alte drepturi, fara nimic… De asta iti spun, e mare lucru ca se face treaba asta pentru Alecu.

A tacut din nou. Am inghitit in sec. Imi venea sa fug urland de-acolo. Ce naiba cautam acolo?

– Stiti, spun pe jumate inecat, stiti cum a cazut?

Se uita la mine batranul fara sa-si schimbe expresia fetei. N-o sa stiu niciodata ce a crezut despre intrebarea asta sau despre mine in general.

– Zbori la Vanatoare?

– Da, l-am incredintat eu.

– Asculta-ma pe mine, simteam ca se va intampla o nenorocire. Cu o zi inainte l-a chemat Vasiliu la raport. S-a intors de-acolo alt om. Cum sa-ti spun, tuturor ne-a fost greu, foarte greu in acele luni. Stateai tot timpul cu gandul asta, ca maine o sa ai alt coleg langa tine la popota sau chiar ca tu n-o sa mai fii acolo. Ba erau unii care isi facusera cele trebuincioase pentru inmormantare. In caz ca… Dar il aveai pe Serbanescu si te facea omul asta nu sa-ti treaca, sa uiti, dar sa treci peste. Il vedeai cum se comporta, cum vorbeste, ascultai ce vorbeste si te motiva intr-un asemenea fel ca atunci cand se dadea alarma unul nu lipsea, nu se dadea lovit, desi posibilitati erau. Dar cand s-a intors de la Vasiliu parca s-a retras in el. La suprafata era la fel, dar cand stai atata timp alaturi de un om, si in conditiile alea extraordonare, ajungi sa il cunosti mai bine decat se cunoaste el singur. Si l-am simtit. Am auzit dupa aia ca Vasiliu i-ar fi spus ca oamenii lui nu sunt eficienti, ca nu doboara bombardiere, ca le permit americanilor sa ne distruga tara si cate si mai cate… Prostii, domnule, americanii nu veneau niciodata mai putin de 300-400 si noi daca eram 50 de vanatori cu tot cu nemtii. Dar veneau si cate 500, cate 600, in valuri, valuri nesfarsite de bombardiere si vanatori. Si noi eram tot mai putini. Spune si dumneata, CE PUTEAM FACE MAI MULT? Decolam, urcam la opt mii de metri, gafaiau avioanele acolo, si ne bateam cu ei. Ne dadeau jos, ii dadeam jos. Atat doar ca erau mult mai multi. Daca noi le doboram intr-o zi 10 avioane, ei le inocuiau cu 20-30 de avioane noi. Daca ei ne doborau cinci avioane, la alarma urmatoare eram cu cinci mai putin. Ne-au tocat cu superioritatea asta, ce puteam sa facem? Dar Vasiliu n-a vazut asa, poate c-a fost si el presat, ca nimanui nu-i era comod in perioada. Aparusera deja zvonurile despre o iminenta rupere a frontului si toata lumea se astepta la ce era mai rau din partea rusilor.

Serbanescu nu ne-a spus asta, la noi a venit cu ordinul de disperare. Mai erau si oameni cu capetele pe umeri, si-au dat seama ca ne trimit la moarte sigura in misiunile astea si ne-au zis sa decolam, dar sa nu mai angajam americanii. Sa fugim, domnule! Iar Serbanescu ne-a spus ordinul, dupa care, de fata cu Jienescu, a spus ca se inscrie la insubordonare, ca va ataca si de unul singur daca e nevoie, sa nu creada inamicul ca intra in Romania ca intr-un sat fara caini! Asta era Serbanescu! A fost alarma a doua zi, pe 18. Eram 11 piloti, cu el 12. Va imaginati? Un Grup de Vanatoare, floarea aviatiei romanesti, ajunsese la nivelul unei escadrile! Abia daca ne adunam toti din apararea teritoriala, si cei din Grupul 6 si nemtii, abia ajungeam la nivelul unui Grup. Si astia, americanii, veneau cu sutele, de innegreau cerul. A venit in ultima clipa si Bazu, fusese in oras. Serbanescu i-a cerut sa nu zboare. Era foarte supersitios, domnule, i-a spus ca suntem 12, cu el am fi 13 si ca unul din ei ar urma sa cada. Mai aveau si numerele, Serbanescu avea avionul cu numarul 1, Bazu pe cel cu 3. Tot 13. Printul nu s-a lasat, aviator extraordinar, domnule, nu s-a ferit niciodata, s-a batut cu toti in cele mai grele conditii. Am decolat 13 pana la urma, l-a lasat pe Bazu, de fapt nici nu avea ce face la drept vorbind. Eram atat de putini, daca mai ramanea unul dintre cei buni la sol… A fost Bazu un fel de post de observare, nu l-a lasat in formatie, zbura mai in fata si mai sus, sa-i vada primul pe americani. Domnule, stii care e ironia? Nici n-am apucat sa ajungem la blestematele alea de bombardiere, ne-au angajat Mustangurile imediat. Serbanescu a cazut peste o formatie de patru, dar imediat au venit peste noi inca 16. Si-uite asa am inceput balul. Cand l-au dat jos zici ca a fost soarta. Ii avea cu el pe Dobran si pe Darjan, dar nu-i mergea statia radio. CNu e foarte importanta statia radio de multe ori, dar sunt momente cand un coechipier vede ce tu nu poti vedea. Si iti striga sa feresti, sa virezi, pune o linie de trasoare intre tine si ala care vrea sa te dea jos. Iti da spatiu de manevra. Ei, lui nu i-a mers statia. I-au strigat sa fereasca, au incercat sa-l ajute cu disperare, dar se poate merge doar pana la un punct. Eu nu ma indoiesc ca multi, daca nu chiar toti, ne-am fi dat viata pentru Serbanescu. Dar asta a fost soarta. Ca sa vedeti cum e soarta, avionul lui Serbanescu a cazut intr-o zona imposibila, parca a vrut sa se fereasca, sa nu fie gasit de nimeni, sa ramana el cu Me-ul lui. L-a cautat Dobran ore, ore intregi, pana l-a gasit.

Jumatatea de nod din gat s-a facut un nod intreg, inghiteam cu greu propria saliva. In mare, povestea doborarii lui Serbanescu o stiam in mare, cu toate exagerarile si omisiunile ei. Dar sa o ascult din gura cuiva care a fost acolo, care a vazut, a auzit, a simtit.

– Stiti, astazi e ziua mea, am spus ca tampitul, nestiind ce altceva sa scot pe gura.

– E si ziua lui, din nou mana alba, de erou al Aviatiei, se indreapta spre vulturul-cruce. Domnule, sa va mai spun ceva. Serbanescu n-a murit, el atunci s-a nascut. Vedeti dumneavoastra, faptul ca in fiecare an vin oamenii aia si il comemoreaza, faptul ca prin ziare se scriu cateva randuri, faptul ca dumneavoastra si cu mine suntem aici arata ca n-a murit. Serbanescu o sa moara atunci cand mormantul asta o sa fie napadit de buruieni, cand n-o sa mai vina nimeni sa-i spuna “Multumesc, Alecule”.

M-am uitat din nou la crucea-vultur. O coroana uriasa, cu o multime de trandafiri rosii, era asezata chiar in fata si acoperea placa. Nu se putea citi decat “EROUL CAPT ALE”, dar stiam ce scrie. Scrie “Eroul Capt Av de Vanatoare Alexandru Serbanescu cazut pentru Patrie la 18 aug 1944 in lupta cu bombardierele americane”. Stiam si ce nu scrie acolo. M-am intors spre camaradul meu din alte vremuri, dar locul de la umbra din dreapta mea era gol. A fost un scurt moment de soc, oare cum se putea misca atat de repede un batranel atat de batran? Mi-am raspuns singur dupa cateva clipe: normal ca poate, e pilot de Vanatoare!

Am aruncat o ultima privire la mormantul incarcat de flori, de istorie si de onoare: “Multumesc, Alecule!”

Si-am plecat spre baza mea din inima Baraganului unde ma asteptau avioanele cu ampenaje mari si aripi scurte care zboara mai repede decat sunetul.

5 Comments »

  • Jap said:

    “18 aug 1944 in lupta cu bombardierele americane”.

  • Valentin said:

    Buna ziua,
    Este reala povestea,sau script-telenovela?chiar si asa este impresionanta.in experiența mea mie greu sa cred ca un tip de 30 ani gândește asa profund.

    • LanceR said:

      Buna ziua. Din pacate/ din fericire, nu stiu exact unde s-o incadrez, nu e reala povestea. De fapt, e o imbinare a unor elemente reale cu unele fictive.

  • Jap said:

    Stiu ca sergiu Nicolaescu a avut un scenariu scris cu vadim dar le lipseau avioanel,daca ar fi fost american sfinta cherestea nar fi ratat ocazia, blocbastar nu alta.

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.