Home » Aviatie militara, featured, headline

Pilotul (IV)

19 January 2013 7 Comments

pilot“Fie ca iti vine sa crezi sau nu, se intampla, asa ca ai face bine sa nu dai gres. Asta e sansa cea mare!” Asa imi spuneam in drum spre avion si aveam nevoie sa imi spun lucrul asta. In mine aparuse sentimentul acela straniu al instrainarii. Eram eu, dar parca nu eram eu. Stii, chestie de emotii. Adica inca mi se parea totul o gluma, il vedeam pe comandant asteptandu-ma langa MiG si intrebandu-ma ce naiba fac acolo.

“Doar nu m-ai luat in serios cand ti-am spus ca vei face parte din formatie?” Desi el nu e omul care sa faca vreodata un asemenea gest crud. Insa aveam sentimentul asta in mine. In plus, trebuie sa recunosc ca imi era frica. Formatii facusem prin Academie, cu 99, insa cu un maxim de 3 avioane. Acum vor fi sapte. SAPTE! Ca sa nu mai spun ca indicatia de a strange cat de mult se poate a fost foarte clara. Daca n-o sa pot s-o fac? Daca ceilalti vor fi perfecti si eu, ultimul, o sa apar pe langa formatie, un cocor ranit care nu poate sa tina pasul cu stolul si care se pregateste sa inghete pe cine stie ce camp… Nu stiu cum sunt altii, insa imi imaginez ca si ei au sau au avut aceste temeri. Gandul asta ma mai linisteste si, in plus, incepe rutina pornirii care nu trebuie deloc sa fie rutina.

Paradoxal, Universul e mult mai stramt atunci cand cupola cabinei se inchide si se siguranteaza. Dualul pilot-avion incepe sa se transforme, aproape pe nesimtite, Pe masura ce motorul prinde viata, pe masura ce kerosenul explodeaza in camera de combustie, pe masura ce intreg avionul incepe de vibreze usor, prevestind trezirea, pe masura ce apesi comutatoarele si verifici ca totul sa fie in regula te transformi.

Nu mai esti individul care, cu cinci minute inainte, se gandea cum sa stranga o formtie, incepi sa simti. Sa te transformi tu insuti in avion. Iti dai seama daca e ceva in neregula sau daca totul decurge asa cum trebuie. Pe tehnic il privesti mecanic, ii raspunzi mecanic, marea majoritate a atentiei se disipa in avion. Ii simti varfurile planurilor, simti tubul Pitot gata de joaca, il si vezi cum se va agita in aer, simti ajutajul, incerci sa il reglezi numai din concentrare, simti rezervorul sub burta. Nu mai esti tu. Nu esti pilot care piloteaza un avion, esti avion care zboara, care trebuie sa zboare.

Primesc acordul de rulaj, ies in bretela, frana, ultima verificare. Nu e nimic in neregula, nu are cum sa fie. Daca ar fi fost ceva nelalocul lui as fi simtit, nu mai ajungeam in punctul asta. Lasam usor franele, MiG-ul se pune usor in miscare, virajul atat de cunoscut si de dorit la stanga, in pista. Bun, asa, axat pe centru, permisiunea de decolare, frana, maximal, suntem gata. FORTAJ! Si brusc nu mai esti avion. Redevii pilot. Avionul incearca sa preia controlul, te impinge in scaun, topaie usor din cauza denivelarilor pistei, incearca timid sa iasa de pe directie, asa ca trebuie sa intervii, sa-l controlezi. Sa-i arati ca il controlezi si ca trebuie sa faca doar ce ii comanzi tu sa faca. Viteza creste pe nesimtite, incepi sa tragi usor de mansa si orizontul din fata se schimba. Cerul intervine brutal peste peisajul verde, drumul e mult mai lin, gata, e in aer. Trenul ridicat rapid, nu stam la discutii, inca putina inaltime, atat, il scoatem din fortaj si mergem sa ii cautam pe coechipieri.

Cum aveam de exersat formatia, nu ne-am indepartat de aerodrom. Desi s-ar fi putut aprecia si de sus acuratetea pozitiilor, tot mai bine se vede de la sol, asa ca urma sa facem cateva treceri pe deasupra pistei. Mircea, pilot cu mare experienta, peste o mie de ore in carnet, a fost trimis DZ-eu tocmai din acest motiv. El ne urmarea din turn si facea corectiile.

Iata-ma si in acest punct. N-am timp sa ma gandesc la temeri, avionul nu-mi permite un asemenea lux. Comandantul in fata, in “dubla”, in dreapta si in stanga lui incepe sa se contureze formatia. E inca labartata. Cei doi de langa cap tin destul de strans, urmeaza un gol destul de mare, apoi alte doua avioane. Acum e acum pentru ca trebuie sa intru in joc. Vin din spate si de sus, asa ca ii vad perfect cum sunt asezati. Trebuie sa reduc viteza, sa intru putin mai in stanga si sa cobor. Pana acum nicio problema, avionul asculta docil, as spune mai docil ca in alte zile. Sunt inca prea sus si prea departe, trebuie sa vin mai aproape.

– 311, ai de gand sa intri in formatie?, aud in casti vocea lui Mircea. Strange mai mult si treci mai in stanga, nu sta in spatele lui.

Nu raspund, ci incerc sa fac exact miscarile pe care le ascult in casti. Inca putina viteza, sa vina mai aproape ajutajul acela. Inaltimea e buna sau poate ca ar trebui sa fiu o idee mai sus. Trebuie sa strang sau e suficient? Comandantul a spus ca incepem cu o formatie mai distantata, dar pot sa vin mai aproape. Lasa, la urmatoarea trecere, acum e bine. Cred ca e bine.

Revenim, ii vad din nou. Da, e clar, acum sunt mult mai apropiati. Adica grupul din frunte, de trei, e la fel, dar urmatorii au venit mai mult spre cap. Inseamna ca si eu trebuie sa ma apropii de ajutajul din fata mea. Iarasi sunt prea incet, acum am si coborat mai mult decat trebuia. Probabil ca aratam ca un “V” cu o latura rupta. In regula, ciupesc putin mansa, cat sa-l ridic acolo unde vreau. Inca un zvac de viteza.

Nu mai vad nimic in afara de ajutajul celui din fata mea, el imi e unic reper. Daca, Doamne-fereste, se duce in pamant acum, ma duc si eu dupa el. Trebuie doar sa mentin distanta, e suficient de aproape.

– 311, sa nu vii prea aproape. E bine asa, nu te mai apropia.

Instantaneu si involuntar chiar reduc viteza, putin palonier stanga. Asa da, acum trebuie sa fie bine.

– Rupeti formatia si aterizare.

Ia uite. Cand naiba au trecut 40 de minute? In fine, clipesc putin mai lung de data asta, bag fortajul si tasnesc in sus intr-o spirala stransa. Aveam nevoie de asa ceva pentru a ma detensiona, desi si acum vad in ochi ajutajul coechipierului din fata.

Vin la aterizare asa cum se face, cum am invatat in scoala. Il pun jos mult mai lin decat in alte ocazii, sau cel putin asa am impresia acum. Parasuta scoasa, frane, dau drumul parasutei, viraj stanga. Incepe rutina.

Cand s-a deschis cupola am simtit adierea vantului de Baragan si mi-am permis sa visez doua secunde intregi. Am sarit din carlinga si m-am dat jos casca.

– Ia uite-l si pe asta! Ma, tu vii de la zbor sau de la dus?

Vocea comandantului ma trezeste din reverie. Incerc un zambet stramb si imi dau cu mana pe frunte. Apa. Sunt fleasca pe frunte, in par, pe ceafa, pe spate. Acum imi dau seama.

– Asa trebuie sa apari mereu, cocos, sa vad ca ai dat tot ce ai din tine acolo sus, ba chiar si ceva in plus. Hai ca a fost bine pentru prima iesire, intr-o luna o sa zburati mai bine ca formatiile alea din strainatate.

Trebuie sa fac un dus rapid, insa prefer compania ierbii. Ma intind sub nucul etern, casca langa mine, manusile in ea, fermoarele desfacute. Abia acum pot sa respir, abia acum pot sa revad ce am facut acolo sus. Imi dau seama ca au fost 9 treceri peste pista de la Borcea, fiecare mai stransa ca cealalta, imi dau seama ca am primit zeci de indicatii, acum realizez ca am executat fara sa realizez absolut tot. In fine, acum imi dau seama ce presupune un astfel de antrenament si brusc respectul pentru baietii care fac asta aproape zilnic se duce catre infinit. Intr-adevar, nu e usor!

Am petrecut in felul acesta o saptamana incheiata. Incepeam sa ne pricepem, chiar daca existau in continuare nesincronizari. Acum se corecta totul, dar la show trebuia sa fie perfect, sa nu trezim dupa ca unul a fost prea departe sau prea aproape si a stricat tot. Vineri seara eram stors. Nu atat la nivel fizic, cat la nivel psihic.

Imi simteam capul greu, vlaguit, era un efort colosal sa ma gandesc la ceva in afara rutinei formatiei, la viteza, la altitudine, la distanta, temperatura in ajutaj, ulei, rotatii… Am incercat un film, dar am vazut mai putin de un sfert din el si, evident, nu am inteles nimic.

– Alo?

– Sper ca de data asta nu te-am trezit din somn, ii spun fetei.

– Nu, doar m-ai deranjat de la aranjat, imi spune si rade strengareste.

– Imi cer mii de scuze in cazul asta. Sa te las, atunci? Nu stiam ca ai treaba.

– Nu e nevoie, acum ca tot m-ai deranjat…

– Si?

– Si…?

– Nu-mi spui unde iesi? Cu cine, mai ales?

– Mai ales?, iarasi rade. Nu stiu, sincer, mi-a spus Anda de o terasa cu karaoke la care vrea sa mergem.

– Inteleg…

As fi vrut sa ii spun ceva, stiu perfect ce voiam sa ii spun. Dar nu indrazneam, nu mi se parea totusi corect. Aveam nevoie de ea, numai ca ea evident nu avea nevoie de mine, cel putin nu in aceeasi masura. Atunci, ar fi corect sa incerc sa profit de ea pentru a-mi acoperi nevoile? Daca s-ar fi distrat mult mai mult la karaoke decat cu mine? Eu fiind oricum intr-o stare atat de buna incat reusisem sa ma plictisesc singur. De ce sa ii stric o seara pe care o merita din plin, dupa o saptamana de munca, pentru un capriciu de-al meu.

– Deci? Ne ascultam cum respiram? Nu de alta, dar ar trebui sa ma imbrac…

– Sigur, imi pare rau. Nu m-am gandit. Scuza-ma ca te-am deranjat, sa te distrezi!

Si i-am inchis. Brusc. Nu am asteptat sa raspunda. Nu voiam sa ma forteze sa ii spun de ce am sunat. Si voiam sa ma razbun pe buna ei dispozitie. Daca tot stau singur si cu capul greu in timp ce ea se distreaza cine stie cu cine, macar un telefon sa-i inchid in nas!

Evdent ca nici n-au trecut 10 minute si deja imi parea rau. M-am gandit sa revin cu un telefon, dar parca nu. Daca se distra deja cu prietenii ei si eu sunam? O umbra ar fi acoperit fata ei, poate nici nu mi-ar fi raspuns dupa gestul badaran de mai devreme. Si avea tot dreptul sa nu imi raspunda. Si-atunci? De ce sa ii stric seara?

Soarta are totusi modul ei de a interveni. Neasteptat, spectaculos, brutal. Asa s-a intamplat si acum. Reusisem sa-mi scot din minte povestea cu telefonul, am dat drumul la televizor pe Vh1 si speram sa ma apuc de “Dragostea in vremea holerei”. Era chiar perioada aia cand te asezi in fotoliu, ai cartea in partea dreapta, un pahar de vin in partea stanga, muzica pe fundal, dar inca nu esti decis sa te apuci de citit.

Astepti ceva desi, voluntar, nu astepti nimic. Vezi un clip, un “It’s my life” de exemplu, te prinde si zici ca dupa el gata, ochii-n carte. Dar incepe un Bryan Adams si mai astepti. Doua minute se transforma in zece, apoi in douazeci, pe nesimtite. Noroc cu telefonul care, de data asta, a sunat fix ca soarta – neasteptat, spectaculos, tare, brutal.

– Ia spune-mi, ce e cu tine? Te intreb destul de des asta, dar tu nu obisnuiesti sa inchizi telefonul in nas nimanui, cu atat mai putin mie.

– Aaaaa, nu-i nimic, ce sa fie? Ti-am spus, nu mi-am dat seama ca te-am deranjat si cand am realizat ca aveai planuri m-am rusinat cumva. Si am inchis. Atata tot.

– Si acum intrebarea de o mie de puncte: de ce m-ai sunat? Iti era dor de vocea mea nefiresc de matura?

Ii primesc ironia in plin. Niciodata nu am vrut sa o jignesc cand ii spuneam de vocea ei, voce care e incantatoare. Reuseam insa s-o agit putin de fiecare data cand mentionam acest aspect.

– Sigur ca imi era. Voiam sa vad doar ce mai faci…

– Doar atat? Esti sigur?

Acum imi folosea propria tactica. Doar eu ma ajutam de acest “esti sigur/a?” atunci cand cineva nu voia sa faca un lucru. In parte il facea pe respectiv sa se mai gandeasca o data, dar in cea mai mare parte imi dadea mie timp sa ma repliez si sa adopt o alta tactica in discutii.

– Ma gandeam ca poate reusim sa ne vedem. Inainte sa aflu ca ai planuri.

– Deci asta era. Banuiam eu ca e ceva de genul asta.

– Apropo, voi acolo mimati karaoke?

– De ce?

– Pai, e foarte liniste.

– Ah, nu mi-a placut, am plecat de vreo ora. Sunt in masina.

– Serios? In masina? Asa repede iti inchei seara?

– Deloc. Seara asta abia incepe.

– In cazul asta, ar fi mai bine sa te las sa te distrezi. Vorbim maine sau cand ai tu chef.

– Sigur ca da. Ai grija de tine.

Ma pregateam sa inchid cand o aud in receptor.

– Pilotule, intr-o ora ajung la tine. Ai face bine ca pana atunci sa stii ce facem in seara asta, mai ales ca oraselul ala al tau e destul de limitat in optiuni.

Si a inchis. Brusc, neasteptat, brutal. Ce sa spun, cred ca e soarta!

A durat ceva mai mult de o ora, insa a ajuns. Am vorbit iarasi la telefon, i-am explicat pe unde trebuie sa mearga pentru a ajunge la mine, nu ca ar fi foarte complicat.Nu-mi pot explica, dar era asa cum imaginam.

Purta niste sandalute decupate frumos, cu un toc suficient de inalt pentru ai arcui superb gleznele pe care le puteam ghici numai sub jeansii negru, stramti. Sus o camasuta cadrilata, frumos stransa pe mijloc si decheiata indraznet, dezvaluind un decolteu de toata frumusetea chiar daca marimea sanilor nu era un capitol la care excela. Putin fond de ten, un ruj rosu aprins, putin mai mult albastru inchis in jurul ochilor si parul stralucitor si buclat. Da, asa speram sa fie, minus machiajul.

– Ce-i cu astea?

Am ajuns la masina ei. Aveam cortul de 3 persoane, doi saci de dormmit, un termos cu cafea proaspata, niste prosoape si… cam atat.

– Pai mi-ai spus sa planuiesc o seara.

– Daaaa…

– Am planuit-o. Totul depinde de tine. Clasica alegere, stanga sau dreapta. Alegi una, urc astea in portbagaj si mergem. Alegi alta, le duc in casa si mergem. Oricum ar fi, te distrezi.

Cum eram noi asezati, stanga insemna iesirea pe autostrada spre Constanta. Dreapta insemna drumul spre Bucuresti.

– Atuuuuuunciiii, ii vedeam ochii sclipind de incantare, o sa aleeeeeg… Hmmm. Nu vrei sa-mi spui ce inseamna stanga si dreapta?

– Nop.

– Bineeeeee. Aleg stanga!

– Foarte bine. Ma duc sa pun astea in portbagaj, o sa mergem la mare.

Ioana rade. Nu stiu daca se astepta sau nu la asta, nici nu mai conteaza de fapt. Mergem la mare, asta e important. Vom fi doar noi doi si marea.

– Imi spui si ce faceam daca alegeam dreapta?, ma intreaba cand pornisem deja spre mare.

– Habar nu am. Speram sa alegi stanga.

Spre sfarsitul lunii mai, litoralul romanesc e perfect. Agitatia de 1 Mai e disparuta de mult iar totul e inca amortit, in asteptarea sezonului care incepe peste o luna. Foarte putini sunt cei care se apuca de lucrat pe la terase sau magazine, asa ca e foarte liniste.

Totusi, am decis sa nu o duc intr-o statiune clasica. Asa ca am luat-o spre Navodari, am trecut de satuc si ne-am inscris pe drumul spre Corbu. As fi vrut sa lasam masina in sat, insa era inca noapte si am zis ca nu ar fi tocmai frumos sa ne ratacim si sa umblam pe jos pana se lumineaza afara. Dupa 10 minute de invartit, am gasit si plaja. In cel mai nesimtit stil cu putinta am intrat cu masina pana aproape de apa, pe nisip, ne-am invartit putin si am decis ca aici ramanem. Am tras masinuta mai in spate si am instalat cortul la lumina lunii. Eu l-am instalat pentru ca ea disparuse cu totul, cucerita de peisaj. Si ce peisaj!

Cerul era aproape senin. Doar cativa nori pufosi se jucau cu luna. Se puneau in dreptul ei si ii rapeau stralucirea, intunecand de tot plaja, o descopereau partial, proiectandu-i lumina undeva in mare, creand o insula de raze, fugeau cu totul si atunci luna parea un soare mai mic. Iar marea… Marea e neagra. Noaptea chiar e neagra. Acum era si surprinzator de calma, abia puteai zari un guler de spuma acolo unde valurile inceteaza sa mai existe si se intind lenese peste nisip. Dar marea se vede mai putin. Marea se miroase. Marea se asculta. Marea se simte.

Ioana se asezase la vreo 10 metri de cort, statea cu genunchii la piept si privea in zare. Habar nu am la ce se gandea si nici nu am avut curaj s-o intreb. Briza adia numai putin si foarte bine facea pentru ca era destul de rece afara. Totusi, era o sansa unica.

– Stii, ii spun apropiindu-ma, in seara asta ai ocazia poate unica in viata de a face un lucru.

– Care anume?, ma intreaba tresarind.

– In seara asta poti sa simti marea.

Nu i-am spus mai multe. Am mers la cort, am renuntat la haine si am sarit in apa. Si ce apa rece era! Insa asta doar in prima faza si doar spre mal pentru ca odata ce nivelul crestea, apa parca se incalzea usor. Asa ca n-am avut probleme mari in a inota putin. Iar cand ma pregateam sa ies pe mal m-am pomenit cu ea langa mine. Dardaia, ii clanteau dintii usor, dar se tinea tare. Se uita la mine smechereste, zambind usor din buzele pline si invinetite de frig.

– Maine o sa ma inveti sa inot!

– Azi, ii spun. Maine e azi.

Pilotul (I)

Pilotul (II)

Pilotul (III)

7 Comments »

  • Carlos Fuentes said:

    Tot maine astept continuarea 🙂

  • Admin said:

    :))

    Daca as scrie asa de repede, in doua saptamani as anunta o lansare de carte 😀

    • Aurel Dumitrescu said:

      Şi n-ai face rău deloc! Felicitări, camarade! Continuă că-i frumos! 🙂

  • Resboiu said:

    Frumos, chiar m-ai facut sa il vad pe pilotul asta cu emotiile lui si sa il privesc cum isi scoate casca si e transpirat. Super!

  • Carlos Fuentes said:

    Fara vre-o presiune, dar azi am luat toate articolele la rand sa vad daca nu cumva mi-a scapat episodul V din “Pilotul” 🙂 vad ca nu am ratat nimic. cu rabdare astept sa ai timp de scris si sa ne descretesti fruntile inca odata 🙂

    • Admin said:

      :)))

      Mersi ca ma tragi de maneca. O sa fie si continuarea, sper eu cat mai curand.

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.