Home » Aviatie militara, featured, headline

Pilotul (II)

8 January 2013 5 Comments

Dupa un timp, sa fi trecut poate cinci minute, poate cincizeci, desi nu cred ca am stat tintuit atat de mult, i-am simtit privirea. Ne priveam in ochi si mi se parea ca o regasisem. Era ea…
N-a trecut mult si a venit catre locul unde stateam. Probabil din politete, eu speram ca altul sa fi fost motivul.

– Buna, ce faci pe-aici?

Nici dupa atata timp nu imi puteam explica cum de trupul ala de copila poate sa scoata o voce atat de plina.

– Am ajuns prin Capitala si m-am gandit ca asta e singurul suficient de aglomerat, insa respirabil, in care pot bea o bere.

– Inteleg, si berea?

Acum imi dau seama ca am trecut pe langa barul-tinta.

– Pai…

– Uite, nu apuc sa-mi incep macar scuza ca ma intrerupe, eu sunt la masa cu niste prieteni, colegi de facultate. Vrei sa bei berea aia alaturi de ei?

– Si de tine…

– Stai linistit, nu am de gand sa plec.

Incerc sa inventez o scuza ca sa scap, insa ma prinde deja de mana si ma ridica de pe piatra. Ne indreptam cand brusc ma loveste un gand.

– Stai putin! Ce naiba ti-ai facut la par?

– Aaaa, si rade, e o suvita. Initial era rosie, acum bate spre roz. Iti place?

Nu mai apuc sa raspund ca ma trezesc in fata unei mese la care se afla trei tipi si doua fete. Din privirile masculilor inteleg ca inoportunez grav si realizez intr-un tarziu ca erau sase, trei cupluri… Fetele sunt insa cele care ma fac sa ma simt inconfortabil pentru ca simt ca ma studiaza mai ceva o soacra acra.

– Si, cu ce te ocupi cand nu stai pe trotuar in Centrul Vechi?, ma abordeaza una dintre tipe.

– E pilot!, se grabeste sa intervina Ioana.

– Pilot? Adica tu ne duci in vacante prin Europa?, incearca si cealalta sa intre in discutie.

– Nu. Sunt pilot militar. Zbor cu avioane supersonice care au cel mult doua locuri si care sunt folosite pentru o multime de lucruri, insa nu pentru plimbat fete dornice de vacanta.

Brusc se lasa tacerea, nimeni nu mai spune nimic. Ma gandesc ca poate am reactionat prea dur, imi reprosez pana si dorinta de a bea acea blestemata de bere. De obicei nu-mi fac procese de constiinta si nu dau doi bani pe ce cred altii despre mine, insa acum…

– Ok, imi cer scuze. A fost o greseala sa vin aici si sa va stric seara. Mi-a parut bine sa va cunosc si imi cer scuze inca o data.

M-am ridicat de la masa si m-am indreptat, deloc grabit sau surescitat in vreun fel, catre straduta de pe care fusesem agatat de Ioana. Numai ca acum ma vedeam pus in fata unei dileme – era prea tarziu pentru a mai gasi vreun microbuz sau tren care sa ajunga pana in Fetesti si nici chef de bere nu mai aveam, astfel ca tot scopul calatoriei in Bucuresti disparuse si ma gaseam captiv intr-un oras care nu ma voia si pe care nu il mai voiam. Eram in mijlocul unei intersectii, gandindu-ma care e cea mai rapida iesire catre o statie de taxi. Planul era sa ajung la gara ca sa ma conving ca nu mai e niciun tren. Stiam ceva de o cursa pe la 12 fara ceva, dar vag, putea sa aiba orice destinatie.

– Hei! Ia stai asa!, aud din spate vocea cunoscuta.

Cele doua gambe, puse in valoare de pantofiorii care tropaiau pe piatra cubica a strazii, tremurau nervos apropiindu-se de mine. M-am concentrat pret de cateva clipe in incercarea de a afla daca pe fruntea mare, marginita de buclele stralucitoare, se vad cute de suparare sau doar de oboseala. Degeaba insa.

– Ce e cu tine? Asa de rau te-au suparat prietenele mele incat era nevoie de acel raspuns? E un sacrilegiu atat de mare ca un necunoscut sa presupuna ca zbori cu avioane civile atunci cand ii spui ca esti pilot?

Avalansa de intrebari si reprosuri cadea peste mine si imi aduceam aminte de anii trecuti.

– Nici macar nu binevoiesti sa-mi raspunzi? Apari de nicaieri, te holbezi la mine, imi jignesti prietenii si acum taci?

– Stii? Recunosc ca m-am inselat. Suvita asta roza te prinde bine!

Ioana pufneste in ras. E un ras cum numai ea il are. Nu neaparat molipsitor, ci copilaros. Cand rade, rade cu toata fiinta, se transforma, radiaza de-a dreptul. Suntem amandoi, in mijlocul unei stradute care de altfel e foarte cocheta, si radem. Ne radem unul altuia.

– Serios acum, ce naiba faci tu in Bucuresti? Si la ora asta!

– Ti-am spus, am simtit nevoia sa beau o bere in Centrul Vechi. Azi n-am zburat si, cum ma uitam la avioane decoland si aterizand, mi-a venit brusc o pofta teribila de a bea o bere in Centrul Vechi. Si am venit.

– Nu pot sa cred!

Iarasi rade. Imi place grozav cand rade asa. I-am si spus de multe ori ca nicio crema, niciun fond de ten, nimeni si nimic n-or s-o faca mai frumoasa decat rasul asta pur si copilaresc.

– Si-acum? Inteleg ca prietenii mei nu-ti sunt pe plac si ai plecat, dar unde te duci tu la miezul noptii intr-un oras ca asta?

– Pai planul e sa gasesc un taxi jos la Unirii si sa fug pana la gara. Stiu ca mai e un tren la fara un sfert care pleaca spre Constanta. Poate il prind…

– Si daca nu-l prinzi?

– Gasesc un hotel.

– La ora asta? Nu prea cred.

– Motel?

– Ntz, ntz.

– Bordel?

– Acolo da!, si rade iar. Plus ca ai sansa sa imbini utilul cu placutul.

– Deci, cum naiba ies mai repede din labirintul asta si unde am sanse mari sa gasesc un taxi?

– Nu vrei mai bine sa bem o cafea?

– Si trenul?

– Nu-l mai prinzi. Pentru hotel e prea tarziu iar la bordel risti sa ramai si fara haine.

– Cafea la 12 noaptea?

– Tocmai ce mi-am cumparat rasnita si am nevoie de sfatul unui expert. Nici nu stiu cat sa macin boabele ca sa iasa buna. Haide, am masina sus la Universitate, in parcare.

Pe drum am aflat ca masterul la Litere nu e atat de greu pe cat se astepta, ca locurile de munca in PR sunt inca surprinzator de bine platite si ca majoritatea tipilor de varsta ei sunt superficiali, daca nu chiar imbecili intru totul.

Garsoniera din Apararii Patriei era aerisita. Daca te-ai fi uitat la bloc din afara, in mod clar nu te asteptai sa gasesti asa ceva in incaperile ascunse de zidurile din prefabricate de pe care vopseaua verde, de o nuanta dubioasa, s-a scorojit trist.

– Ce facem aici? Ce fac aici?, o intreb si se intoarce catre mine mirata.

– N-aveai unde sa dormi asa ca o sa dormi aici pana maine dimineata, imi spune si imi intinde un Peroni la 0,33l. Berea ta, ca sa nu ramai cu pofta.

Am povestit ca in zilele bune, se facuse, cred, aproape 4 dimineata.

– Eu unde ma culc?

– Pai, nu am decat un pat. Bine, nu ca as avea loc pentru mai mult.

– N-ai cumva o pilota? O patura, ceva? O intind jos langa pat si ma culc acolo.

– Hai, nu fi copil. Ne stim mult prea bine si am trecut prin prea multe impreuna ca sa nu putem imparti o noapte acelasi pat.

Din nou incerc sa spun ceva, nu iese, ma repliez cu ochii intr-un tablou cu New York-ul vazut de sus, ma concentrez pe cele doua turnuri gemene care nu mai sunt de mult. Nu vreau s-o spun, dar trebuie.

– Tocmai pentru ca ne stim atat de bine nu pot sa dorm in acelasi pat cu tine. Nu pot pentru ca…

Nu mai termin. De fapt, nici nu trebuia sa mai inchei ideea. Ioana se ridica si imi aduce o pilota. Apoi imi da una din pernele ei si imi spune “Noapte buna” cu un sfert din sfertul glasului ei care inca mi se pare atat de neobisnuit.

Nu cred ca am dormit pana cand s-a luminat. Nu cred ca ea a dormit. Doar ca nu am mai spus nimic, am ascultat-o cum respira simplu si linistit. Pe la sase jumatate m-am ridicat, atent sa n-o trezesc chiar daca stiam ca nu doarme. In micuta bucatarie din Aparatori am renuntat la orice urma de bun simt, am umplut rasnita si i-am dat drumul. Zgomotul motorasului, al celor doua lame care fac ferfenita boabele de cafea, a explodat brusc. Ma gandeam ca am trezit tot cartierul, nu numai blocul, dar nu-mi pasa. Incepea sa miroasa a cafea proaspat macinata intr-o zi superba si neobisnuit de calda de toamna. Ce poate fi mai bun de atat?

– Ai cu ce sa pleci?, ma intreaba cand aproape am terminat de savurat cafeaua.

– Daca nici ziua nu gasesc un tren inseamna ca Bucurestiul nu mai e asa cul il stiam.

Se ridica si se duce in sufragerie, care e si camera de zi, si dormitor, ocazional si uscator. Cei care au garsoniera stiu. Se intoarce si-mi arunca o cheie de masina cu un mic Boeing-breloc agatat de ea.

– Tine, ia masina mea. Eu oricum o am pe cea de servici si asta sta degeaba in fata blocului. Si cand ti se mai face pofta de bere in Centru Vechi imi aduci si masina.

– Bun, acum trage trenul si intra pe traiect!

Vocea comandantului e poruncitoare chiar si in cele mai bune zile ale lui. Ascult ca un scolar in prima zi de scoala. Comanda tren, altitudinea creste. Viraj dreapta. MiG-ul se supune mai docil ca mine. E drept ca il mai simt protestand atunci cand comenzile mele sunt prea bruste. Protesteaza, insa se supune.

Astazi am de executat o misiune de atac la sol la Capu Midia. Marea mea fericire e ca venim de pe mare, la inaltime joasa, cam doua sute de metri. Pentru un indragostit iremediabil de mare, e o senzatie extraordinara sa zbori pe deasupra valurilor, mai ales intr-o zi in care cerul e atat de senin. Nuante de albastru inchis, albastru deschis si chiar turcoaz se impletesc pe peisajul de joc, putand distinge uneori chiar si coama inspumata a unor valuri, desi trec peste ele cu 600 de kilometri la ora.

Numai de n-ar fi fost comandantul in cabina din spate ca tare mi-ar fi placut un semitonou si cateva secunde de zbor inversat, cu marea inundand cockpitul. Apoi poate niste tonouri complete, poate si cateva s-uri pe orizontala, asa, sa ne mai dezmortim, si eu si MiG-ul.

– Te mananca palmele, locotenente?

Uite ce se intampla cand iti pierzi concentrarea chiar si pentru cateva clipe. Avionul s-a si inclinat usor pe stanga, gata sa se puna cu burta la soare ca sa ma lase sa numar valurile si poate, doar poate, sa zaresc o inotatoare de delfin. Dar nu, nu e momentul. Zborul se simte mai mult la sol, in aer trebuie sa ai grija sa ramai in viata si sa iti duci la bun sfarsit misiunea. Daca incepi sa te gandesti si sa visezi se intampla nenorociri.

E drept ca sunt si piloti ca Doru, care pot sa analizeze zborul in timp ce are loc. Nu-l viseaza, insa au capacitatea de a-l intelege asa cum trebuie. Dar ei sunt putini, nedrept de putini. Si in plus, abilitatea asta se dobandeste cu experienta, cu orele petrecute printre nori sau la rasul pomilor, cu anii de trait, iubit, invatat si zburat pe aerodrom.

Insa cum sa acumulezi experienta cu 8 ore si 25 de minute intr-un an? Pardon, 8 ore si 25 de minute, plus 44 de minute astazi. Cred ca o sa depasesc planul in felul asta. E dureros cand stii ca ai atat de multe de invatat, cand esti constient ca ai un potential pe care il poti pune in valoare numai acolo, sus… Ce poti sa faci? Te revolti? Impotriva cui? Te superi pe tine ca n-ai ales Academia civila. Te enervezi pe stat, de parca statul ar fi acolo ca sa raspunda dorintelor si asteptarilor tale. Te intrebi ce naiba faci tu pe un aerodrom, nu la capat de lume, dar aproape, si iti vine sa iti iei lumea in cap. Bai, eu vreau sa zbor, am fost invatat, am fost instruit ani de zile ca sa zbor, s-au investit multi bani in mine ca sa zbor si voi ce faceti? Noua ore si cateva minute de zbor intr-un an? Noua ore?

Dar nu, in aer nu e loc de asemenea ganduri. In aer trebuie sa fii concentrat exclusiv pe misiune. Care e misiunea? Atac la sol, tunurile de la Capu Midia. Bun. Haide, s-o facem si pe asta, sa le aratam noi ca si cu noua ore de zbor suntem buni. Sa le demonstra ca meritam mult mai mult decat se sinchisesc ei sa ne dea.

– Vali, vino putin, te rog.

Oriunde in armata, cand te cheama comandantul e musai sa te prezinti la ordin imediat. Cu atat mai mult in aviatie. Cu atat mai mult dupa un zbor de evaluare in care comandantul a fost in cabina din spate si ti-a studiat fiecare miscare, fiecare reactie.

– Vali, daca nu ma insel eu, ti-am mai vorbit despre asteptarile pe care le am de la pilotii mei. Ti-am mai spus ca, atunci cand sunteti in aer, am pretentia de a fi concentrati 101% la misiunea pe care o aveti de indeplinit. Ti-am mai spus ca zburati atat de putin incat ar fi un pacat aproape incomensurabil sa irositi orele astea de zbor pe care le obtinem tot mai greu cu ganduri indreptate spre altceva decat misiune. La femei, filme, locuri de vacanta, petale de trandafir sau orice altceva te gandesti la sol. Vali, am incredere ca nu vom mai purta discutia asta, da?

– Inteles!

– ar mai putea urma –

Pilotul (I)

Foto: Povesti de Aerodrom

5 Comments »

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.