Home » Aviatie militara, featured, headline

Pilotul (III)

14 January 2013 3 Comments

OLYMPUS DIGITAL CAMERA– Baieti, Fortele Aeriene Romane vor participa la spectacolul aviatic din Bucuresti, programat cam intr-o luna si jumatate. Si nu vor participa oricum, ci o vor face cu stil!, ne spuse comandantul la briefingul de joi. Vocea lui era aceeasi dintotdeauna, nu parea entuziasmat sau dezamagit, era la fel de calculat si calm ca atunci cand anunta prin statie indeplinirea misiunii. Totusi, daca ii priveai atent chipul brazdat de riduri si ars de soarele nemilos al Baraganului, puteai sa vezi ca ceva nu era la fel. In ochii acestui om atat de exigent, cu el si cu pilotii lui deopotriva, stralucea ceva. Stralucea ceva ce parea a fi mandrie, poate chiar bucurie.

– Asa cum v-am spus, vom participa la miting cu stil. Am primit aprobarea de la SMFA pentru o evolutie altfel decat cele obisnuite. Altfel inseamna ca vom avea o formatie de sapte care va efectua o trecere la mica inaltime, in jur de 200 de metri, prin fata publicului, si o “simpla” care va face un program solo de 10 minute, dupa ce trece formatia mare.

In sala s-a lasat linistea. O parte a pilotilor zambeau cu gura pana la urechi, altii ramasesera pe ganduri, oricum, nimeni nu mai vorbea, nimeni nu-si mai nota nimic. Dupa cateva secunde, tot comandantul a rupt aceasta tacere nefireasca.

– Nea Nicule, se adresa el sefului tehnicienilor, ai cum sa-mi dai 8 avioane? Daca nu se poate, o sa vorbim la Luna si o sa ne trimita si ei, insa vor veni cu tot cu piloti si parca i-as vrea pe baietii de aici in aer.

– Astazi avem 6 aparate la start, doua “duble” si patru “simple”. Luni va fi gata inca o “simpla” iar joia viitoare, cel tarziu, vine si 5801 de la RK de la Bacau. Deci intr-o saptamana, maxim, aveti 8 avioane.

– Foarte bine! Astazi se zboara conform programarii, ziua si noaptea, luni voi anunta cine va face parte din formatia de sapte iar de joia viitoare sa speram ca putem incepe antrenamentul.

Briefingul s-a incheiat si am plecat, ca de obicei, catre celula de alarma. Nu zburam. Aveam doar vreo 3 saptamani de cand revenisem de la Bacau, acolo unde noi astia mai “micuti” am fost trimisi sa capatam experienta in IAR-99. Chiar daca Soimul nu-i LanceR, zborul e zbor si e mult mai bun decat simulatorul sau decat imaginatia fiecaruia, atunci cand simulatorul e ocupat sau nu merge.

La celula nu am zabovit prea mult. Nu zburam, nu prea contam in ziua aceea, asa ca am luat-o usor catre bretela. Cum ceasul arata ora unu si jumatate la amiaza, soarele ardea foarte bine, asa ca mi-am cautat adapost sub crengile bogate ale unui nuc. M-am tolanit pe iarba cu privirea tinta la cele cinci MiG-uri 21 in jurul carora roiau tehnicienii. O “dubla”, sonda meteo, plecase deja de jumatate de ora si era asteptata la aterizare.

De acum lucrurile sunt simple. Vine sonda, urmeaza briefingul de langa avioane, se comunica situatia meteo exacta dupa care pilotii se urca in carlingi si pleaca pe rand. Vr fi 10 minute de agitatie maxima dupa care va urma linistea atat de neobisnuita aerodromurilor militare, cand toata lumea e in aer. Gata, uite-i cum pornesc motoarele, cabinele se inchid si se siguranteaza, calele sunt trase de la roti… imediat vor pleca spre pista. Da, chiar asa se intampla. Ultima verificare, apoi virajul de stanga, avionul e axat in centru, imediat bubuie fortajul iar aceasta veritabila teava cu aripi surprinzator de mici si cu deriva ce pare supradimensionata se ridica la cer, dupa cateva secunde flacara din ajutaj se stinge iar era dispare in inaltul cerului.

Ce n-as da sa vina nea Nelu, tehnicul, si sa ma ia la rost ca-s neechipat si ca asteapta dupa mine. Si el s avionul. Sa alerg catre celula, sa ma echipez in graba, dupa care sa transpir pana la limita deshidratarii, asteptand in carlinga incinsa permisiunea de decolare. Ce n-as da sa aflu ca cineva a facut o eroare si ca planul meu de zbor pe anul asta mai include o ora. Nici macar o ora, o jumatate de ora de zbor nenorocita. Dar chestia asta nu se intampla, ba chiar pot sa ma consider mult mai norocos ca altii cu cele 12 ore si jumatate de pana acum. Probabil voi mai prinde vreo doua in toamna; e boierie de inchei anul cu 15 ore in aer, de ce ma plang?

Vineri seara iarasi m-a apucat dorul de duca. Nu stiu cum se face ca ma loveste brusc si devastator, parca ar fi boxer care da lovitura decisiva intr-un meci cu centura pe masa. Asta inseamna ca atunci cand vreau sa plec, cand simt ca vreau sa plec, nu mai am ce face. Exista o singura varianta, sa imi iau picioarele la spinare si sa o intind cat mai repede. Am incercat de cateva ori sa ma opun, sa raman acasa si sa vegetez. Nu vreau sa mai repet experientele, au fost niste jumatati de zile si nopti intregi irosite in totalitate.

Trag asadar pe mine o pereche de blugi, tricoul albastru, adidasii in picioare si o geaca subtire pentru ca noaptea e racoare totusi si ma indrept spre parcare acolo unde ma asteapta masinuta galbena care inca nu a inteles ce cauta ea aici, in oraselul de provincie.

Drumul pana in Bucuresti dureaza trei ore bune. Nu era nimeni pe autostrada, dar nu aveam niciun motiv sa ma grabesc. Am parcat chiar pe locul de unde am luat jucaria galbena in urma cu saptamani. Ca un nesimtit, de atunci n-am mai dat nici macar un mesaj, de telefon nu poate fi vorba. Acum iata-ma-s, la unu noaptea in fata unui bloc in care doar doua lumini palpaie timid. Ce caut aici?

– Mdaaa…? Mi-e foarte somn…, miorlaie Ioana la telefon. Evident, am trezit-o, dar cred ca asta era si scopul.

– Ti-a mai spus cineva ca vocea asta nu se potriveste deloc cu fata aia de copil pe care o ai?

– Doar un singur baiat, dar el e departe. E pilot sa stii, imi raspunde fata trezita subit. Nu stiam ca am un asemenea efect.

– Ce faci? Sau, mai bine zis, ce-ai vrea sa faci?

– Dorm si as vrea sa dorm!

– Ei bine, eu si gargarita ta galbena suntem in parcare. Te astept aici 10 minute si, daca nu vii, iti trimit zilele astea cheile masinii prin posta.

– Poftim? Esti aici?

Vad perdeaua cum se da la o parte si chipul somnoros, dar atat de dragalas, se uita nedumerit. Aprind putin farurile pentru a-mi semnaliza prezenta dupa care ma pun pe asteptat. A durat un sfert de ora, poate chiar 20 de minute, insa Ioana deschide portiera din dreapta si se urca greoaie in masina.

– Dreapta sau stanga?, intreb eu.

– Cum adica?

– Dreapta sau stanga? E o intrebare chiar simpla, fara raspunsuri gresite.

– Dreapta sa fie!

Dupa cum imi facusem eu calculul, tinand cont de pozitia masinii, dreapta insemna munte. Ii spun fetei sa isi lase scaunul pe spate si sa mai motaie putin, urmand sa o trezesc cand ajungem la “Dreapta”. Ioana, probabil mult prea obosita sa ma contrazica, se supune si curand aud acel suierat caracteristic ei cand doarme. Cum nu am altceva de facut, ies din parcare si imi iau cap compas muntele.

A durat cam doua ore si jumatate, dar iata-ne ajunsi. Eu si masina pentru ca Ioana inca doarme. Trag pe dreapta drumului pustiu, sting luminile si deschid usurel trapa. Ori nu am fost eu suficient de atent, ori ea dormea iepureste, cert este ca s-a trezit cu un “Minunaaaat!” In noptile senine, cerul de la Cheia e plin de stele. Stele mari, stele mici, stele care clipesc, stele care nu clipesc, toate sunt acolo. Intr-adevar, e minunat.

Am stat asa cateva minute. Nu le-am numarat pentru ca la munte oricum timpul curge altfel. Stateam amandoi cu scaunele pe spate si ne uitam la stele. Inspiram in acelasi timp, expiram in acelasi timp, dar nu spuneam nimic. Singurul gest a venit din partea ei, atunci cand mi-a luat mana in a ei.

M-am ridicat brusc si cred ca am speriat-o putin. Am dat drumul radio, pe Magic FM cantau cei de la Lady Antebelum.

– vrei sa dansezi?

– Esti nebun? Unde?

– Chiar aici!

Am iesit din masina si am inceput sa dansam un blues stangaci. Usor-usor, Ioana s-a cuibarit la pieptul meu iar miscarea a tot incetinit pana cand am ramas asa, imbratisati. Radioul canta in continuare, insa nu-l mai auzeam si am impresia ca nici ea nu-i dadea vreo importanta. O simteam tremurand in brate, insa parea decisa sa ramana asa cat timp as fi vrut. M-am inselat, caci la cateva minute se rupe usor din imbratisare si ma priveste tinta in ochi?

– Ce faci aici? Ce facem noi aici?

Ce puteam sa-i zic. Ca dansam? Ca ne imbratisam? Chiar nu stiam ce cautam acolo, nu stiam ce cauta ea acolo, stiam doar ca suntem intr-un loc magnific, intr-o seara magnifica.

Drept raspuns, mi-am apropiat buzele de ale ei si, fara a o elibera din imbratisare, am sarutat-o. Lung, foarte lung a fost acel sarut. Am regasit-o exact cum o lasasem, fierbinte, sensibila, dornica. In niciun moment nu am avut impresia ca Ioana s-ar opune iar lucrul asta m-a facut sa ma simt nerusinat de bine.

– Dintre toate hainele din casa ta, cum de te-ai decis ca in miez de noapte sa iesi imbracata tocmai in rochita asta?, am intrebat-o cand deja eram in masina si mergeam spre Bucuresti.

– Stiam ca asta iti place, imi raspunde scurt dupa care isi da scaunul pe spate, semn ca nu mai avea chef de discutii.

Cand am ajuns in parcarea blocului din Aparatorii Patriei era deja ora sase, se luminase bine afara. Ioana dormea bine de jumatate de ora, n-a simtit nici cand am oprit la benzinarie pentru o cafea, n-a simtit nici cand am dat muzica o idee mai tare, pesemne ca avusese o zi tare grea.

Am oprit motorul, am stins luminile, am oprit pana si muzica. Era o liniste nefireasca, intrerupta doar de claxoanele nervosilor de pe strada. Am ramas din nou blocat, contempland chipul de copil al fetei care dormea pe scaunul din dreapta. Aveam sa realizez dupa ca mi se intampla destul de des in ultima vreme sa ma blochez in gandurile mele, fara a reactiona la ce se intampla langa mine, iar asta nu e neaparat un lucru bun.

Nici macar nu vreau sa estimez un timp, stiu ca stateam destul de inconfortabil, intors spre Ioana, uitandu-ma la ea cum doarme si intrebandu-ma ce ar trebui sa fac acum.

– Daca ai sti tu ca, in momentul asta, esti cea mai frumoasa femeie din lume…, m-am surprins zicandu-i fetei care dormea usor.

– Multumesc, acum stiu. Daca ai sti tu cat imi doresc de mult sa ma duci pana in casa, sa ma lasi usurel pe pat si sa imi faci o cafea cum numai tie iti iese…

Am pufnit amandoi in ras si, cum planul pentru ziua aceea incepea sa se contureze, nu am mai avut ce sa fac. Am luat-o de brat, am dus-o in patul ei si i-am facut cafea. Pe cand isi sorbea cana in care i-am turnat o cantitate considerabila de lichid negru, fara zahar, o surprind uitandu-se la mine intr-un anume fel.

– Auzi, acum imi spui ce e cu tine?

– Nu e nimic, sunt perfect sanatos. Am luat doar o decizie, am hotarat ca nu vreau sa-mi mai para rau pentru ce ar fi putut sa fie.

N-am apucat sa-mi termin ideea ca Ioana era peste mine.

– Cum naiba te-au ales pe tine sa zbori in formatie?, intreaba Sorin, in parte curios, in parte invidios. Asa cum as fi fost si eu daca rolurile ar fi fst inversate.

– Pentru ca sunt bun!, ii raspund sigur si zambitor, chiar daca si eu ma tot intreb cum de am ajuns sa fiu ales.

Joi dimineata, cu cateva zile de intarziere, comandantul i-a anuntat pe cei 10 piloti care vor participa la miting. 10 pentru ca in “duble” vor fi cate doi. De parca mi-ar fi putut citi gandurile, seful cel mare mi-a harazit o “simpla” si un post in varful din stanga al V-ului facut de cele 7 avioane. Recunosc ca atunci cand mi-am auzit numele ma gandeam ca e gluma, asa cum se mai intampla in avitie, chiar daca niciodata comandantul nu a glumit referitor la zbor.

Apoi am inceput si eu sa ma intreb “de ce”. In mod normal, se cuvine sa spui “multumesc” si sa te bucuri de orele de zbor suplimentare, basca faptul ca vei face formatie cu titani ai aviatiei militare romane. Ce poate fi mai bun de atat? Insa acel “de ce” nu imi dadea pace. Stiam ca sunt bun, voiam sa invat tot ce se putea invata, insa sunt, pana la urma, un amarat de locotenent. Sunt altii, nu multi, dar sunt, mult mai indreptatiti sa se afle acolo sus, sa se lase admirati de zeci de mii de oameni.

– Putina atentie! E vocea comandantului incercand sa sparga agitatia din fata celulei de alarma. Deci, asa cum am discutat, da? Decolam, intram in formatie si venim paralel cu pista, chiar peste pista. Nu vreau sa va ganditi la altceva decat la avionul din fata voastra. Ce miscare face el, exact pe aia o faceti si voi. Pentru inceput vom pastra 10 metri in avioane, dar pana la ora spectacolului va vreau la doi metri jumate, maxim trei. Sa le aratam noi ce inseamna formatie! Acum, la avioane!

Costumul de suprasarcina pus, manusile in maini, casca o mai las putin, e totusi foarte cald, si usurel catre avion. CATRE AVION!

– Ah, sa nu uit!, revine comandantul. Nelule, vreau sa-mi filmezi. Deci noi trecem cu formatia peste pista, imediat ce am depasit pragul trebuie sa apara Gigi in fortaj, de undeva din spate. Face o trecere in fortaj, dupa care isi incepe programul de acrobatie. Daca nu ne sincronizam, imi transmiteti imediat, sa repetam cat suntem sus. Hai, baieti, mai cu viata!

Pilotul (I)

Pilotul (II)

– va urma –

3 Comments »

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.