Home » Aviatie militara, featured, headline

Pilotul (V)

10 February 2013 2 Comments

OLYMPUS DIGITAL CAMERANu stiu cum s-a terminat cu Ioana. De fapt stiu, s-a terminat in timpul pregatirilor pentru show. S-a intamplat la fel ca data trecuta. Am crezut ca sunt amandoi mai maturi, am crezut ca puteam acum sa depasit mult mai usor probleme care, in urma cu niste ani, ni s-au parut insurmontabile. Si culmea este ca nici macar nu erau probleme, erau copilarii care ne-au facut sa ne departam atat de mult incat nici nu am realizat momentul in care Ioana nu era altceva decat un prieten. Nici macar unul bun.

Pentru ca toti ne doream ca formatia sa fie perfecta, incepand cu Comandantul si ajungand pana la mine, cel mai crud si mai lipsit de experienta dintre pilotii selectati, repetam mult. Unii ar fi spus inuman de mult, insa, hei, zburam aproape non-stop, cine s-ar fi putut plange? In luna aia am facut ore cat pentru 2-3 ani “normali”, cu putin noroc in toamna aveam sa fiu certificat pentru misiunile de politie aeriana si, de acolo, 50 de ore de zbor pe an… Boierie!

– Nici nu stii ce-o sa patesti, cate nopti o sa-ti pierzi prin Celula intrebandu-te ce naiba cauti acolo. Nu stiu ce-oi vrea tu sa faci permanenta, imi spunea Vlad de cate ori discutam cu el ceva mai serios. Dar stia. Si el facuse acelasi lucru. Poate nu a avut bafta mea si a avut nevoie de doi ani in plus pentru a ajunge sa isi piarda noptile in Celula de Alarma, dar stia. Pana la urma, in Romania, asta e scopul suprem al oricarui pilot de supersonic.

Da, stiu, zburam pe “Tevile” astea vechi de 40 de ani, nedrept denumite “pluguri” de semidoctii care isi dau cu parerea prin presa si schimba astfel, aproape ireversibil opinia generala. Stai si te intrebi cateodata ce-i indeamna pe copiii de 18-19 ani sa ia an de an drumul Academiei de la Brasov, sa zboare dureros de putin niste IAK-uri la fel de batrane ca si ei visand la trecerea pe IAR-99 si apoi, poate, dar doar poate, cu mult noroc sa faca trecerea pe MiG-ul 21, dupa ani si ani de asteptari, urmand ca dupa repartitia la o Flotila Aeriana sa zboare 5-6-7-8 ore pe an. Sa ajunga sa se pregateasca cu cupola deschisa, cu vantul de Baragan intrand timid pe sub casca de zbor, in timp ce tubul Pitot e indreptat, aiurea, spre un hangar sau spre un smoc de maracini. Da, se “zboara” mult la sol, tinerii si batranii deopotriva se urca in avion, dar nu mai decoleaza. Misca mansa, gazul, palonierele, privesc automat cadranele, unii inchid chiar ochii si se viseaza pe la 4.000 de metri in zbor spre Capu Midia pentru o lansare. Sau pe la 250 de metri incercand sa prinda nenorocita de tinta care, evident le face grea. Si, colac peste pupaza, trebuie sa asculte haite de imbecili pe la televizor, a caror unica legatura cu zborul e cursa regulata care-i duce in Turcia sau Grecia vara, in concediu, spunand ca pilotii romani de supersonic sunt, de fapt, niste tarani care ara ogoarele patriei, aluzie de care si santieristii s-ar rusina la accidentele care totusi nu-s atat de dese cum s-ar crede.

Si, totusi, ei vin an de an la Academie si isi incearca aripile, chiar daca locurile sunt din ce in ce mai putine. Cinste lor!

Spuneam ca stiu de ce Ioana nu mai e. As vrea sa nu fi stiut sau sa nu se fi intamplat.

Zborul in formatie e epuizant. Am constatat asta de la prima iesire si dupa alte zeci si sute de formatii mai stranse sau mai largi, nimic nu s-a schimbat. Incerci sa iti fixezi un reper pe avionul din fata si vrei sa il aduci tot mai aproape, vrei sa-ti inunde carlinga, sa intre peste tine. Uneori, dorinta asta de a strange mult, mai mult, strica formatia pentru ca toti ceilalti sunt aliniati la o anumita distanta si vii tu, miezul, lipit de cel din fata. Ti se comunica sa ramai putin mai in spate, dar ramai prea mult, apoi trebuie iarasi sa strangi si tot asa. E nevoie de mult antrenament pentru a sti unde si cand sa te pozitionezi, cand si cum sa abordezi virajele si tot asa. Iar dupa o ora de asemenea zbor urmeaza debriefingul, se discuta unde si ce n-a mers, se dau indicatii si sfaturi, iti mai faci mustrari de constiinta pentru ca stiai un anumit lucru, dar nu l-ai pus in aplicare.

Dupa o astfel de zi, una plina si fructuoasa pentru pilot, dar absolut chinuitoare pentru om, ajungi acasa si tot ce vrei este un ceai tare, o muzica buna, in surdina, si cateva momente de liniste. Nu vrei, Ioana, sa te urci in masina si sa mergi in Bucuresti la terasa sau la karaoke. Nu vrei si pace. Poti sa te duci de una singura, chiar nu ma supar, stiu ca in oraselul asta o fata ca tine se plictiseste repede, mai ales ca nu are prietenele cu ea.

Fata se bosumfleaza imediat, ma asteptam si chiar mizam pe chestia asta. Asa am cateva momente de liniste deplina. Nu se mai aud decat Bryan Adams, incet undeva, si degetele ei lovind furios ecranul telefonului. Abia acum pot sa inchid ochii si sa revad zborul de astazi, am facut cateva greseli de incepator. Nu pot sa imi dau seama de unde sau de ce. Bun, imediat apare durerea de cap…

– Stii, rupe brutal tacerea Ioana, uneori ma intreb ce caut aici.

– Uneori si eu ma intreb acelasi lucru, ii rasound.

– Serios acum, tu chiar te astepti sa fiu fata in casa, sa te astept seara cu masa calda si cu hainele spalate, sa te consolez daca ceva n-a mers bine la baza si sa te laud daca ai avut o zi buna? Sincer, tu chiar crezi ca voi face asta?

– Binenteles ca nu. Ti-am explicat de mai multe ori ca am o perioada mai dificila, mai incarcata, si ca dupa ce vom trece peste ea voi avea mult mai mult timp pentru tine. Pentru noi.

– Dar eu vreau timp acum! Uite ca nu mai pot sa astept, imi spune imbufnata si se intoarce la telefon.

Dupa cateva minute o aud prin bucatarie. Zanganit de vesela, apa curge la robinet. Adio concentrare, adio liniste.

– Vrei, te rog, sa incetezi?, ii spun cu cea mai calma voce pe care o regasesc in acel moment, care numai calma nu a sunat.

– Nu vreau!

Si iarasi zanganit, parca si mai tare.

– Vrei sa stii ce cauti aici?, ii spun tot mai nervos. Chiar vrei sa stii?

– Ia sa auzim ce are de spus marele pilot. Haide, ce caut eu aici, cu tine?

– Nu cauti altceva decat dragoste. Ma iubesti tot asa cum…

– POFTIM ?!?

– Ce e?

– Nimic!

Si o aud cum pleaca in dormitor. Se aude un fermoar de valiza, se aude fosnetul hainelor indesate in el, se aude o respiratie agitata, nervoasa. Dupa cateva minute rotile trolerului zanganesc pe parchet, apoi pe gresia din hol.

– Acum ce mai ai? Ce faci cu valiza aia?

– Unde sunt cheile de la masina?, ma intreaba

– Acolo unde sunt mereu, langa cuier.

Le insfaca furioasa, deschide usa, se chinuie cu geanta prea mare peste prag si iese. Mai aud motorul cum prinde viata in strada si un demaraj, probabil involuntar. Incercarile de a o suna in acea seara s-au lovit de invariabilul “Abonatul nu poate fi contactat”.

Au trecut astfel doua saptamani, poate ceva mai bine. N-am mai auzit de Ioana si n-am mai incercat sa vorbesc cu ea. Poate ca e asa a fost sa fie. M-am concentrat pe antrenamente, seara aveam linistea mult dorita acasa… Formatia arata tot mai bine, sunt sigur ca ii vom face invidiosi pe pilotii din formatiile de acrobatie. Adica avem sapte avioane supersonice, de lupta, asezate intr-un “V” la mai putin de trei metri unul de celalalt. Nu are cum sa fie altfel decat impresionant.

Sambata dimineata am ajuns la baza pe la ora 7. Trebuia sa fim toti acolo pentru briefing, la 9.40 urma sa fim deja in aer iar la 10.05 urma trecerea la verticala aeroportului Baneasa, deschiderea spectacolului. Ne intorceam la Fetesti dupa trecere si reveneam seara, la ora 20.05, pentru inchiderea zilei. Am decolat conform programului, am mai executat o trecere de control la noi acasa, dupa care am luat drumul Ploiestiului. Aici trebuia sa asteptam, daca ajungeam prea devreme, sau sa marim ritmul, daca eram in intarziere. Am trecut de Ploiesti si puteam zari Bucurestiul in fata. Intram pe directia de survol, coboram la 600 de metri, intram in formatie si strangem exact cum am repetat la antrenamente. Undeva in stanga jos se vad avioanele din expozitia statica, o serie de corturi, probabil cele cu mancare, si o mare de oameni, desi era inca dimineata.

Am trecut cu bine de zona spectatorilor, am mai mentinut formatia cateva zeci de secunde dupa care am rupt si, esalonati, am plecat catre Fetesti. Seara a fost chiar mai frumos, flacarile fortajelor facand o impresie deosebita.

Era ora 22.00 cand Comandantul ne-a chemat pentru debriefing in Celula. Avea langa el o cutie, destul de mare, cu patch-uri.

– Baieti, ne spuse, maine vom face impresie si din aer si de la sol. Dupa prima trecere, de dimineata, vom ateriza, ne vom parca frumusel avioanele si vom petrece cateva ore cu oamenii. Tocmai ce am primit aprobarea, asa ca va vreau rasi, tunsi si frezati, cu tricourile flotilei pe sub echipament si cu insemnele specifice bazei si escadrilei. Fara F-16 sau altceva pe voi. As vrea sa stati macar o ora printre spectatori dupa care, in functie de cum va simtiti, mergem in cladirea administrativa la aer conditionat. Seara plecam unul cate unul, strangem formatia, executam trecerea si mergem acasa.

Uite ceva nou, sa stam cu oamenii. Duminica dimineata totul a decurs conform planului. Am aterizat pe Baneasa, am lasat avioanele in grija tehnicienilor sositi din timp acolo si am fost preluati de organizatori. Recunosc ca nu m-am simtit deloc in largul meu, sa mi se anunte numele la statia de amplificare, sa primesc aplauze… ciudat. Dupa un timp am ajuns in zona sectorului presei, la umbra. Cu o sticla cu apa la purtator am fost abordat de diversi. Unii voiau doar autografe, de parca as fi fost vreun star, altii ma intrebau cum pot ajunge si ei piloti, erau unii care voiau patch-urile. Am intalnit si ziaristi care chiar stiau despre ce e vorba iar cu ei am discutat mult si cu drag. Erau insa si fatucile care se limitau la “Si, nu ti-e frica acolo sus?” Ce poti raspunde la o asemenea intrebare, mai ales atunci cand trebuie sa fii deschis fata de oricine?

Era in jur de ora unu si jumatate, spectatorii lungeau cozile la mici si bere iar noi trebuia sa mergem la randul nostru spre masa. Un moment de acalmie relativa al zilei, cu evolutia unui planor, mi-a permis sa imi arunc un ochi in jur, la cei care stateau in soarele arzator de iulie pentru a urmari spectacolul aviatic. Brusc, in toata acea multime am zarit fruntea lata, binecunoscuta. Parul usor ondulat, ochii acoperiti de ochelari de soare, nasul, buzele carnoase, gatul lung… Era Ioana, fara indoiala. Si ea se uita la mine, cel putin presupun ca se uita.

– Vali, hai la masa!

Trebuia sa plecam, insa eram constient ca, daca plecam, n-o mai vedeam vreodata. Am mintit ca nu mi-e foame si ca o sa ajung eu in zona administrativa mai tarziu. Ioana parea ca se uita in continuare in directia mea, dar nu facea niciun gest. Asa ca am incercat sa ma pierd putin printre mese si oameni si abia atunci am vazut-o intorcandu-si capul in toate directiile, ca si cum ar fi pierdut ceva. Am stiut ca e momentul sa actionez, asa ca am trecut din zona presei in cea rezervata pentru VIP, am schimbat cateva amabilitati si zambete cu oamenii de acolo, am iesit undeva departe si mai in spate, m-am amestecat printre oameni si am luat-o usurel la mers. Ioana statea in acelasi loc, numai ca acum eram in spatele ei. Ii vedeam umerii goi, parul lasat pe spate, picioarele cu gleznele superbe. M-am apropiat usor si, cand am fost suficient de aproape i-am spus simplu:

– Sa nu-mi spui ca mi-ai simtit lipsa.

Fata a tresarit, am vazut-o, s-a intors spre mine, s-a strambat putin dupa care a replicat plictisita.

– Aaaa, si tu esti aici?

– La spectacolul pentru care m-am pregatit in ultimele doua luni? Surprinzator, stiu, dar sunt la el.

Ioana a tacut, s-a intors spre planorul care desena fantastic cerul cu fum rosu. Ma intrebam daca am facut bine ca am venit la ea. Ma intrebam daca nu ar trebui pur si simplu s-o salut si sa ma duc la masa linstit, in racoarea aerului conditionat.

– Ce face ala cu planorul?, ma intreaba brusc.

– Un luping, ii raspund scurt si destul de rece. Ma hotarasem sa plec, mi se parea ca nu are rost sa fortez o discutie pe care ea, evident, nu si-o dorea.

– Da, imi spune fara dintr-o data.

– Da? Ce da?

– Da, mi-a fost dor de tine.

De parca ar fi auzit si ea, abia in momentul ala inima a inceput sa imi bata rapid si cu putere.

(va urma)

Pilotul I

Pilotul II

Pilotul III

Pilotul IV

2 Comments »

  • Carlos Fuentes said:

    Nu stiu ce istorie in jurnalism ai, sau n-ai, dar fiecare articol (sa ii zicem asa) pe care il citesc, ma tine cu sufletul la gura. Doar la cartile marilor autori am mai patit asa (Balzac, Eliot, Dickens etc). Normal ca abia astept continuarea.. 😀 Mult succes in ceea ce faci

  • Admin said:

    Mersi de aprecieri, dar comparatiile nu-si au rostul, e o diferenta enorma intre mine si cei enumerati de tine. Ma bucur insa ca iti place, motiv pentru care dupa ce voi termina “Pilotul” va urma o alta poveste cu si despre aviatorii din Romania.

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.