Home » Aviatie militara, featured, headline

Primul dintre egali

22 December 2011 No Comment

Îmi plăcea să-l observ atent.

Îmi făcusem un obicei din asta şi nu regretam nici-o secundă. Aflasem de el cu mult timp înainte de-a ajunge pe aerodrom, din poveştile altora, unele atinse de ironie invidioasă, altele pline de un enorm respect. Marea lor majoritate erau respectuoase, respect izvorât din acceptarea calităţilor lui de zburător de elită, calităţi greu de egalat.

Devenise repede un etalon, se transformase cu rapiditate într-unul dintre acei rari piloţi de vânătoare ce au acel ceva special în ei, acel ceva ce le permite rescrierea manualelor de zbor, descoperind comportările aeronavelor zburate prin testare şi forţarea limitelor şi limitărilor impuse de traducerile manualelor constructorului ce, nu de puţine ori, impunea bariere fictive din simplul motiv de-a reduce performanţele întrebuinţării în luptă ale respectivului tip de aeronavă, oferind un avantaj clar compatrioţilor lor piloţi. Empirismul lor era bazat pe o profundă cunoaştere izvorâtă dintr-un studiu asiduu, nopţi pierdute cu ochii-n manualele groase, de sute de pagini, absorbind cunoştinţe ca un burete uscat, disecând cu atenţie scheme, grafice şi tabele cu valori, compunând şi recompunând imagini matematice generatoare de limite de siguranţă ce le permiteau desfăşurarea testărilor în aer.

Şi el era unul dintre ei, caracterizat de o curiozitate adâncă, de un spirit temerar şi puternic, de dorinţa de-a afla pentru a le împărtăşi celorlalţi şi pentru a se perfecţiona continuu, acumulând aurul experienţei, cel ce-ţi permite să simţi avionul ca o prelungire naturală a simţurilor tale limitate, să ştii ce şi cum se va întâmpla înainte de-a se produce, niciodată surprins cu garda jos. Iar pentru asta, pentru această cunoaştere, lupta zburând şi zbura luptând, atât cu graniţele şi limitările impuse şi oamenii ce i se opuneau din varii motive, cât şi cu propriile limite naturale, omeneşti, niciodată mulţumit de ceea ce era şi de cele descoperite, întotdeauna convins că-i loc de mai mult şi mai bine, dornic să afle şi alte faţete ascunse ale complexei maşinării aeriene supersonice şi a comportării ei în aer, dornic să devină mai bun decât era, şi mai bun, şi mai bun…

Pentru noi, cei mici, abia veniţi în unitate, el era un zeu, era un gigant, şi ne simţeam exact ca nişte insecte comparativ cu el. De fapt, nu ne puteam compara cu el, ce să mai… Îi sorbeam cuvintele la sala de pregătire, noianul de informaţii pe care-l revărsa asupra noastră, năucindu-ne şi lăsându-ne cu grave îndoieli cum că vom ajunge vreodată să cunoaştem într-un asemenea grad MiG-ul 21 şi să-l stăpânim complet şi fără cea mai mică ezitare, dar, în acelaşi timp, arătându-ne cu fiecare ocazie că nu este imposibil, demonstrându-ne că poţi ajunge oriunde, pe orice vârf de munte şi la orice stea, cu condiţia să mergi pe drumul tău cu hotărâre şi să nu dai înapoi atunci când crivăţul îţi urlă-n faţă…

Şi era dur cu noi…

Era dur cu noi instinctiv, călcându-ne în picioare nu numai mândria şi respectul de sine, ci dărâmându-ne complet pentru a ne reconstrui după voia lui, mai bine închegaţi, mai aspri şi mai puternici. Ştiam că toate vorbele lui grele aveau un scop şi că nimic nu era gratuit, aşa că sufeream în tăcere, înghiţeam în sec şi mergeam mai departe, corectând ceea ce trebuia de corectat, studiind şi iar studiind, mâncând manualul de pilotaj pe pâine, adormind cu el în braţe înspre dimineaţă, când cocoşii începeau să foşnească a trezire. Ştiam că nu vroia decât să ne alunge frica din minte, frica de MiG-21, să ne scoată din cap ideea cum că MiG-ul 21 e o „sperietoare”, un „coşciug zburător” care nu iartă greşelile şi a băgat o groază de piloţi în pământ. Eram convins că el avea darul de-a vedea în fiecare, de-a înţelege cum era fiecare construit şi că ştia instinctiv ce trebuia dărâmat şi unde consolidat pentru a rezulta un edificiu puternic şi fără hibe constructive. Privea în noi cu ochii ăia pătrunzători ai lui şi ne descoperea cu uşurinţă structura intimă până la gânduri şi concepţii, realizând cu cine are de-a face şi înţelegând ce trebuie de făcut pentru a scoate un adevărat luptător aerian din noi, din fiecare. Pentru că ăsta era scopul lui: fabricarea de războinici ai aerului, de piloţi de vânătoare ce trebuiau să fie mai duri decât maşina pe care-o întrebuinţau în luptă, ce trebuiau s-o cunoască perfect şi s-o întrebuinţeze la adevărata ei capacitate, să stoarcă din ea fiecare picătură de performanţă şi să nu se lase intimidaţi de alura ei de rachetă cu aripi, de ţeavă prin care suflă vântul… El vroia să ne creeze respect pentru avionul supersonic şi să ne distrugă frica de el, deoarece frica te inhibă, îţi înfrânează activitatea şi nu este un sfetnic bun, niciodată. Trebuie să-ţi respecţi camaradul de dural, dar nu trebuie să-ţi fie frică de el, trebuie să-l îmblânzeşti, dar nu trebuie să-l laşi să-ţi miroasă ezitările, niciodată. Altfel, zborul tău devine prea greu pentru a fi susţinut şi… cazi…

Pentru asta era dur cu noi, iar palmele date peste cască atunci când greşeam atârnau greu, dureau dincolo de simţuri, se adunau pe umerii noştrii, grele ca nişte pietre de moară. Era o greutate de care vroiam să ne eliberăm, să o scuturăm de pe umeri, pentru că înţelegeam că era greutatea necunoaşterii, cea care ne înfrâna zborul, poticnindu-l şi împiedicându-l să fie lin şi avântat. Era o greutate motivantă, care ne împingea să facem eforturi chiar şi supraomeneşti pentru a scăpa de ea, era ca o piele greoaie ce ne incomoda mişcările, ca un puf pe care trebuia să-l dăm jos pentru a ne creşte aripi construite din pene puternice pentru care zborul să nu mai fie doar un deziderat distant.

Ne era mai mult decât un instructor de zbor, ne era un părinte, o persoană căruia îi pasă de tine, care ţine la tine, de aceea nu te menajează, de aceea îşi permite să fie dur, chiar dacă ştie că vorbele dor, uneori, al dracului de tare… Ne era un părinte pe care-l respecţi, îl iubeşti şi-l urăşti în acelaşi timp, un părinte de care-ţi este teamă, dar a cărui ghidare o cauţi, uneori inconştient, ştiind că numai aşa te poţi transforma în ceea ce trebuie să fii, în ceea ce ţi-ai ales să fii şi ceea ce trebuie să ajungi pentru a-ţi atinge steaua spre care duce drumul vieţii tale, drum pe care ai pornit în clipa când ai deschis prima oară ochii, ai lua prima gură de aer şi ai scos primul ţipăt, cel menit, parcă, a-ţi vesti venirea.

Continuarea o puteti citi pe povesti de aerodrom

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.