Home » Aviatia Militara din Romania, Aviatie militara, featured, headline

Ziua in care avioanele romanesti au pus la pamant marele USAAF

10 June 2013 2 Comments

iar 80 lightningIn data de 10 iunie, in anul de gratie 1944, Fortele Aeriene Romane au obtinut una dintre cele mai mari victorie din intreaga lor istorie, reusind sa puna la pamant mareata USAAF (United States Army Air Forces).

Atunci, piloti romani pilotand avioane romanesti au doborat nu mai putin de 24 de aparate inamice P-38 Lightning.

Vara anului 1944 a fost una extrem de intensa pentru aviatorii romani. Desi de mult era evident pentru mai toata lumea ca tara noastra se afla in tabara gresita al celui de-Al Doilea Razboi Mondial, abia din acea vara incepeau sa se resimta cu adevarat efectele acestei alegeri. Frontul de Est era impins de rusi tot mai aproape de granitele noastre iar americanii (USAAF) si englezii (RAF) isi facusera un obicei din a ne bombarda aproape zilnic.

Iar aceste bombardamente, trebuie, spus, erau apocaliptice, cu sute de bombardiere masive insotite de sute de avioane de vanatoare. In fata lor, apararea teritoriala era minuscula, nu insa si nesemnificativa. Cele cateva zeci de avioane romane si germane se ridicau de fiecare data in intampinarea agresorilor si, desi erau depasite net din punct de vedere numeric, reuseau cumva sa doboare inamici.

Astfel ca americanii au luat decizia de a termina definitiv cu acei putini, dar agasanti, aviatori romani. Si germani, pentru ca si ei au zburat si s-au luptat in aceleasi conditii. Modul de a reduce la tacere apararea teritoriala din Romania era unul brutal; un val format din o suta de avioane P-38 Lightning care zboara la joasa inaltime, cu mult inaintea orei “obisnuite” de atac a americanilor si care surprinde aparatele noastre la sol, distrugandu-le.

10 iunie 1944

Povestea zilei de 10 iunie este una fabuloasa. Un concurs de imprejurari mai mult decat fericite a facut ca aviatorii romani sa obtina o stralucita victorie.

Puterile Axei urmareau cerul Europei folosindu-se de sisteme “Freja” si “Wurtzburg”, stramosii radarului modern. Aceste sisteme puteau detecta lesne formatiile masive de bombardiere ce decolau din Foggia, Italia, catre tinte din Estul si Centru Europei. Totusi, ele aveau sanse mici de reusita cand venea vorba despre aparate mici, asa cum erau Lightningurile, care zburau la numai cateva sute de metri altitudine.

Intamplarea a facut ca in dimineata zilei de 10 iunie, in Postul de Comanda al Comandamentului Aviatiei din Balcani (nume de cod “Tigrul”), situat la Otopeni, sa se afle un ofiter destul de neglijent. Probabil pentru ca stia ca americanii nu au atacat niciodata inainte de ora 10.00, el si-a permis sa lase ecranul radarului (ii voi spune totusi radar) nesupravegheat pentru o perioada de timp. Reintors la post si realizand gafa uriasa pe care a facut-o, respectivul ofiter a dat alarma generala. Trebuie precizat ca omul nu era deloc sigur ca americanii atacau, dimpotriva chiar, insa prefera o alarma falsa, urmata de mustrarile de rigoare, decat un atac inamic surprinzator, care ar fi insemnat impuscarea lui pe loc.

Alarma a luat in surprindere pe toata lumea, venind cu doua ore mai devreme decat se asteptau pilotii. Ei s-au urcat totusi in avioane, au decolat, au intrat in formatie si incepeau sa urce catre altitudinea “clasica”, 10 mii de metri, acolo unde ar fi trebuit sa ii astepte americanii. Dar sa-i dam cuvantul unui erou aviator, Dan Vizanty, capitanul Grupului 6 in acea zi:

Pe aerodrom, tocmai intrasem in birou sa-mi parcurg corespondenta, cand… alarma?… ora 8?!! Surprins pentru moment de ora neobisnuita, imi iau pistolul de alarma, ies repede si lansez racheta verde prin care dau unitatilor mele ordinul de decolare imediata. Ma indrept impreuna cu coechipierul meu spre avionul meu. Dupa un minut si 36 de secunde, prima patrula decoleaza, urmata fara intrerupere de restul formatiei. Deja echipat si instalat in avion, privesc o clipa coechipierul meu, un suras, un scurt salut, un semn de intelegere si decolam si noi. Pentru acest tip de situatie stabilisem de mult un plan de lupta: escadrilele incolonate dupa decolare trebuiau sa execute, luand altitudine, un viraj strans, efectuand o jumatate de intoarcere care la 1.500 m altitudine le aducea la verticala aerodromului.

Coechipierul meu si cu mine, am decolat imediat dupa ultima patrula si, taind traiectoria formatiei, ne-am situat in fruntea ei, continuand sa luam altitudine si indreptandu-ne spre un sector determinat in prealabil (sectorul S.N. la 100 km N.V. de Bucuresti), pe care il atingeam, in general, la 10000 m altitudine.

Aceasta manevra repetata de atatea ori ne era bine cunoscuta. De obicei, in timp ce ne ridicam, primeam prin radio de la Postul de Comanda “Tigrul” de la Otopeni, informatii cu privire la raidul american: directia, inaltimea zborului fiecarui val de bombardiere, numarul aproximativ al acestora etc.

In ziua aceea, in timp ce ma aflam la 1500 m altitudine in fruntea formatiei, am auzit in casca, codificat: “Atentie Paris, atentie Paris, indieni deasupra cuibului”. Am recunoscut indata vocea lui Traian Gavriliu, seful Biroului Operatii al aerodromului Popesti-Leordeni care ma anunta astfel ca avioanele de vanatoare (indienii cu doua pene) se indreptau spre aerodrom (cuib).

Atunci, privind peste bord, vad val dupa val, la foarte joasa altitudine, formatiuni de Lightning (avioane de vanatoare americane cu dublu fuselaj) care se indreptau, venind dinspre est (cand, de obicei, veneau de la vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat si fara ezitare ordon prin radio: “Paris catre Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacam, urmati-ma!” si, intr-o fractiune de secunda, situatia se rastoarna radical, caci Dumnezeu a vrut altfel.

IAR-urile romanesti, avand avantajul inaltimii, au cazut, la propriu, peste americani. Surpriza a fost uriasa in tabara inamica, yankeii asteptandu-se sa-i prinda pe romani la sol. Numai ca ei au fost cei care au cazut in capcana. Pentru Lightining, avion masiv pentru un vanator, cu aripi considerabila, lupta manevriera la joasa inaltime nu era deloc avantajoasa, astfel ca nu mai putin de 24 de asemenea aparate au fost doborate de pilotii nostri.

Ofensiva noastra fulgeratoare a fost o surpriza totala. Intr-un picaj vertiginos, ne-am napustit cu totii asupra Lightning-urilor care, in acel moment, se aflau la nivelul liniei de centura a capitalei si se pregateau sa ne nimiceasca la sol. Primul nostru atac a fost decisiv si am avut norocul chiar din primele clipe sa-l doboram pe Comandantul formatiei care, de altfel, a fost singurul supravietuitor dintre pilotii americani participanti la raid.

Atacul nostru a fost atat de rapid incat nici unul din cele 100 de avioane americane nu a putut sa traga nici macar un singur proiectil asupra avioanelor noastre de la sol. In aceasta lupta aeriana protagonistii se deosebeau cu usurinta, pe de o parte aflandu-se avioanele cu dublu fuselaj Lightning si, pe de alta parte, avioanele IAR 80.

Marea dificultate a acestei lupte s-a datorat insa joasei altitudini la care s-a desfasurat, din moment ce esentialul s-a petrecut intre sol si 200 m inaltime, totul evoluand intr-o confuzie totala, cumplita, avand in vedere marele numar de aparate participante la lupta. Dupa primul atac, in invalmaseala care a urmat, principala noastra preocupare a fost sa evitam ciocnirile in acest vartej in care la fiecare clipa ne aflam fata in fata, incrucisandu-ne cu viteze relativ uimitoare, depasind uneori 1000 km/ora.

Din randul pilotilor nostri, trei au fost doborati – lt. Nicolae Limburg, adj. Tari si adj. Giurgiu. De asemenea, toate avioanele celelalte au revenit la sol, pe aerodromul Popesti-Leordeni, de langa Bucuresti, cu avarii mai mult sau mai putin serioase.

Aceasta victorie uriasa a fost insa rapid “egalata” de americani, tot in urma unui concurs de imprejurari, nefast insa pentru noi. La o zi distanta, aviatorii nostri au decolat din nou in alarma. Se vorbea despre cateva bombardiere, slab insotite si se intrevedea deja o noua zi fasta. N-a fost sa fie asa pentru ca in aer romanii au intalnit sute de adversari care s-au razbunat crunt pentru pierderile suferite langa Bucuresti.

Operatorul radar care a dat alarma a fost impuscat pe loc.

Totusi, 10 iunie 1944 ramane o data de referinta in istoria aviatiei militare din Romania.

Foto: aaminis.myfastforum.org/

2 Comments »

  • Paul S said:

    Cred ca raidul din 1943 asupra orasului Schweinfurt a fost cea mai neagra zi a aviatiei americane (77 B-17 doborate)

  • Night-elf said:

    Romanii au pierdut un singur avion in lupta directa atunci. Dar au fost in total 4 – doua 80-uri ciocnite intre ele in aer si unul doborat de AA in friendly fire. Alte avioane au fost distruse la sol. Nemtii au avut si ei o pierdere, un 109G. O mare victorie totusi, si o zi ce merita mai multa atentie.

    @Paul S – 10 iunie e cunoscuta ca “P-38’s blackest day”. Se poate sa fi avut si B-17 ziua lui Neagra. Dupa cum si operatiunea Tidal Wave a fost destul de costisitoare pt ei.

Leave a comment!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.