Algoritmul social media, drumul sigur spre societatea orwelliană?

Nu contează adevărul, ci cine și cum controlează mediile de comunicare. Sau o minciună repetată de suficient de multe ori devine adevăr. Istoria ne-a pregătit pentru lumea post-adevăr, în care narativul general e dictat de algoritm, dar cum schimbările profunde nu sunt decât rareori bruște n-am știut să ne pregătim pentru asta.

George Orwell a creionat în ”1984” o lume distopică, unde distopie înseamnă ceva negativ, dar imaginat. Ei bine, realitatea pe care o trăim ne arată că ”1984” este mult mai aproape decât ne putem imagina și că, sincer vorbind, nu mai avem cum să împiedicăm această transformare nocivă a societății.

Un exemplu potrivit, cred eu, sau un studiu de caz cum pompos poate fi denumit mai nou, este conflictul interminabil dintre Israel și Iran sau dintre Iran și Israel, în funcție de tabăra în care te poziționezi, care a cunoscut recent o fază acută. Dacă în timpul acestei faze m-am poziționat într-o tabără, ceea ce demonstrează inclusiv ușurința prin care opinia individuală poate fi manipulată, finalul ei mi-a arătat cât suntem de aproape de această societate distopică pe care o credeam încă foarte departe.

Dublugânditul și realitatea alternativă apar cât se poate de evidente în pozițiile oficiale ale actorilor implicați. Iranul, bombardat inclusiv în capitala sa, Teheran, cu avioane și drone israeliene zburând aproape nestingherite în spațiul său aerian și încasând lovituri în cele mai sensibile locații, și-a proclamat victoria după armistițiul de facto, pentru că nu există un document oficial care să îl certifice. Israelul, care a pornit campania de bombardamente cu obiectivul de a anihila programul nuclear iranian, și-a proclamat de asemenea victoria, deși analize independente arată cel mult o întârziere de câteva luni sau maxim 2-3 ani, a acestui program. Și Statele Unite au anunțat propria victorie prin facilitarea unui armistițiu, asta deși cele două tabere opuse se amenință în continuare deschis, iar o bază americană din regiune a fost lovită în mod direct de o rachetă iraniană.

Fiecare tabără are o realitate alternativă, o victorie alternativă, pe care o impune propriei populații, iar aceasta din urmă, la fel ca în distopia lui Orwell, este forțată să o accepte, ceea cete întâmplă. Iranienii ies pe străzi cu steaguri după bombardamente, premierul israelian rămâne în funcție, iar o mare parte a societății americane îl creditează pe președintele făcător de pace.

Putem merge mai departe în regiunea nouvorbei, în care termeni precum ”victorie totală” sau ”anihilare completă” sunt atribuiți unor operațiuni militare cu un grad de succes discutabil. Israelul anunță un succes major prin respingerea valurilor de rachete și drone iraniene. Nu mai contează că rachete iraniene au căzut chiar și în Tel Aviv, că au murit oameni, că întreaga societate israeliană a trăit în adăposturi o săptămână. La fel, Iranul consideră un succes deplin faptul că Ayatolahul a rămas la putere, deși Israelul i-a decapitat conducerea armatei începând cu cei mai importanți generali. Nouvorba aceasta vine în completarea realității alternative prin crearea narativului care este ușor de acceptat de către publicul larg. Iar de aici nu urmează decât presiunea majorității pentru impunerea ei.

Avem până și conflictul perpetuu gestionat de Ministerul de Război pentru că această dispută Iran vs Israel nu a început cu primele bombardamente de acum câteva săptămâni și nu s-a încheiat odată cu armistițiul nesemnat. Ambele tabere se amenință, se pregătesc pentru o nouă fază acută și își țin populațiile în priză și obediente prin prolifera acestei tensiuni continue.

Sigur, din anumite puncte de vedere suntem încă departe de ”1984”. Nu avem un frate mai mare unic, care ne urmărește fiecare mișcare și care ne poate pedepsi aproape în timp real dacă sau când ieșim din linia Partidului. Asta deși unii ar putea spune că dispozitivele electronice moderne sunt, mai toate, și dispozitive de urmărire, iar corporațiile care controlează bazele de date ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Dar nu suntem la momentul ăla descris de Orwell. Încă, aș adăuga.

Social media, sau mai bine spus algoritmul social media, pare că este catalizatorul acestor transformări ale societății umane. Social media ne-a adus pe toți în același loc, ”pe internet”, dar în același timp ne-a segregat în camere de ecou în care auzim și vedem doar ceea ce ne validează convingerile și ne-a modificat comportamentul astfel încât să tindem spre acest lucru. Toți suntem speciali, toți avem opiniile bune, toți îi blamăm pe cei care nu sunt de acord cu noi, toți tindem să ne aliem cu cei care sunt ca noi. Nu atât de speciali, clar, dar ca noi. În același timp, algoritmul social media apasă puternic pe pedala emoționalului, cultivând o cultură conflictuală. Nu doar că nu mai acceptăm opinia celuilalt dacă este diferită, dar nu o mai combatem argumentat, ci mergem direct în zona de conflict. Nu ești ca mine, ești împotriva mea.

Ori în această situație, în care fiecare avem setată o predispoziție către conflict, este mult mai ușor de acceptat narativa oficială, care și ea a fost adaptată pentru a accentua diviziunile dintre noi. Opoziția nu este opoziție, ci inamic. Statele vecine nu mai sunt posibili parteneri, ci dușmani care vor să ne jecmănească. Critica nu mai este critică, ci o tactică subversivă de distrugere a încrederii. Atunci când noi suntem într-o permanentă stare de conflict, fie că ne certăm pe grupul blocului cu vecinul care a aruncat reciclabilele aiurea sau pe grupul de părinți cu privire la cât să coste cadoul pentru doamna dirigintă, suntem mult mai ușor de manipulat la nivel de societate.

Retorica oficială este adaptabilă și poate fi împachetată pentru a ne apăsa butoanele emoționale. Trebuie să crească taxele, din diferite motive? Ok, vor crește, îi vor afecta preponderent pe cei mulți și săraci, dar în același timp le vom da un inamic. Că e un judecător care s-a pensionat la 40 de ani, un militar care a ieșit din sistem pentru a se angaja civil, un director de regie autonomă care primește salarii din 15 părți, nici nu prea contează. Modificați comportamental pentru a căuta și susține conflictul, vom mușca momeala și ne vom năpusti asupra ei. Iar când ne vom dezmetici, fie că e vorba despre demiterea respectivului director sau orice altceva punctual, taxele vor fi crescute, noi le vom fi plătit, iar presiunea majorității va face imposibilă reluarea oricărei discuții pe această temă. Iar acesta este doar un exemplu.

Trăim într-o societate semiorwelliană, probabil, care continuă să evolueze spre post-adevăr. De la societatea educată să caute răspunsuri în cât mai mulți vectori de opinie, comozi sau nu, am ajuns o societate educată să caute online răspunsuri diverse, e drept, dar servite de un algoritm al motorului de căutare. Și mergem spre o societate educată, sau dresată, să primească, să accepte și să susțină răspunsul unic al algoritmului AI-ului, pentru că toate platformele de Inteligență Artificială descurajează diversitatea de opinii, servind un singur adevăr absolut stabilit prin algoritmul propriu.

Dacă acum suntem în punctul în care diversitatea de opinii încă există și poate fi accesată, cu destul de multe dificultăți, nu este greu să ne imaginăm un punct în care AI-ul ne va spune ce să credem. Ești israelian și vrei să afli detalii despre conflictul cu Iran? Vei afla doar ce decide algoritmul că trebuie să afli. Ești iranian și vrei să faci același lucru? Idem! Ne îndreptăm spre o societate în care internetul va fi atât de controlat de algoritm încât nu va mai conta că ai posibilitatea de a-ți exprima opinia pentru că, probabil, opinia ta nu va mai fi arătată nimănui. Vom avea iluzia libertății în timp ce suntem tot mai controlați și manipulați. De fapt, se întâmplă deja.