Cine mai are încredere în armata română?

Armata română, instituția construită și finanțată pentru a ne apăra, a dat greș exact atunci când era nevoie de ea. Așa că se naște întrebarea, cine mai are încredere că trupele Ministerului Apărării ne pot proteja?

Modul în care MApN a ales să răspundă după incursiunea dronei rusești din Tulcea, de sâmbătă după-amiază, este înfiorător. Ministerul și-a recunoscut tacit neputința și, în același timp, a arătat cu degetul spre propriii oameni!

Potrivit comunicatului de presă, drona rusească a zburat aproape o oră în spațiul aerian național, timp în care a fost escortată de o celulă de F-16 care nu au doborât-o din cauza riscurilor colaterale, deși aveau ordin să o facă.

”Drona a orbitat pentru aproximativ 50 de minute, de la NE de Chilia Veche spre SV de Izmail, și a părăsit spațiul aerian național în dreptul localității Pardina, îndreptându-se către Ucraina. Aeronavele F-16 au avut contact intermitent cu ținta, vizual și radar, urmărind-o pe tot parcursul evoluției. Piloții au primit autorizarea de a doborî ținta, însă în momentele în care au avut contact direct, au evaluat riscurile colaterale și au decis să nu deschidă focul.”

Dacă te uiți pe hartă, de la Chilia Veche la Pardina, de-a lungul Dunării, așa cum înțelegem că a ”orbitat” drona rusească, e câmp, e mlaștină, e pustiu. Care ar putea fi ”riscurile colaterale” de a doborî o dronă în câmp? Nu cumva e scenariul perfect? Nu cumva atunci când ai o țintă lentă care evoluează deasupra pustiului e scenariul perfect pentru doborâre? Ce riscuri colaterale puteau sesiza piloții de F-16 pentru a decide că e mai bine să nu angajeze drona?

Nu de alta, dar dacă mă întreabă cineva în acest moment pe mine, care știu totuși câteva lucruri despre aviația militară și procedurile folosite, n-am cum să nu spun că n-au putut. Nu văd, în acest moment și cu informațiile puse la dispoziție de Ministerul Apărării, alt scenariu în afara celui în care piloții de F-16 au încercat, dar nu au reușit să încadreze ținta pentru a o doborî.

Și, dacă este așa, nu am cum să nu merg mai departe și să nu mă întreb ce facem cu 50 de avioane F-16 dacă atunci când este nevoie de unul dintre ele, din diferite motive nu livrează ce trebuia livrat? De ce nu externalizăm cu totul acest serviciu de Poliție Aeriană, de ce nu plătim pe unii care chiar știu și care chiar pot să fie eficienți? Și dacă eu îmi pun aceste întrebări, oare cum se simte cineva de bună credință care nu vede avioane militare decât la airshow, o dată pe an?

Dar asta nu e tot, căci ar fi prea ușor să fie tot. Pentru că aici avem de-a face cu o spălare pe mâini în cel mai pur stil cumunistoid. Ministrul Apărării și eșalonul superior al conducerii ministerului au zero responsabilitate. Ni se spune clar, nu? Piloții au primit autorizarea de a doborî drona și piloții au decis să nu facă asta. Ce putea face săracul Moșteanu în plus? Ce puteau face generalii de pe eșalonul de comandă? Ei, toți, au făcut ce ținea de ei, au dat autorizarea. Mai departe, e responsabilitatea piloților, așa cum ni se subliniază.

Nu am văzut o lipsă de asumare a consecințelor mai mare decât în România, țara în care nimeni nu e responsabil de nimic!

Ce cred eu că s-a întâmplat? Cred că există un consens politico-militar cu privire la neangajarea dronelor rusești dacă nu e neapărată nevoie. Dacă nu amenință în mod direct vreo localitate din România, le lăsăm în pace și sperăm că se duc la ucrainieni, ca și până acum. De ce? Probabil pentru că unii lideri minunați își imaginează că rușii văd asta și ne apreciază pentru asta.

Doar așa se explică lipsa de reacție. În regulă, pot să accept că piloții de F-16 au decis ei de capul lor că nu trebuie să doboare drona și, cumva, au avut dreptate pentru că drona nu a căzut pe teritoriul României. Cum-necum, misiune îndeplinită din punct de vedere al definiției, nu? Ce nu pot să accept este lipsa de reacție la nivelul factorului de decizie.

În Polonia, la 4 ore după ce ultima dronă a fost doborâtă, premierul era în Parlament cu o primă informare publică. Ministrul de Externe era călare pe telefoane, s-a activat în mod formal Articolul 4 din Carta NATO, iar la mai puțin de 12 ore de la incident erau anunțate primele măsuri. De atunci, efortul diplomatic a continuat pentru a consolida apărarea Poloniei.

La noi a postat mult lăudata Țoiu pe Twitter și atât. Ministrul de Externe scrie o postare și gata, și-a făcut treaba. Pentru președintele Nicușor Dan și pentru premierul Ilie Bolojan violarea spațiului aerian al României de o aeronavă militară inamică nu există. Ministrul Apărării s-a spălat pe mâini cu acest comunicat în care a dat vina pe piloți. Și gata. Nicio măsură, nicio analiză, niciun efort diplomatic. Nu facem gălăgie pentru că riscăm să deranjăm, nu?

De asta tind să cred că, deși piloții au primit autorizația formală de a angaja drona și a o doborî, neoficial și s-a transmis că ar fi mai bine pentru ei să găsească niște motive operaționale ca să nu facă asta. Vă amintiți de cazurile polițiștilor hăituiți cu anii pentru că au folosit armele din dotare? Hai să ne imaginăm un scenariu înmulțit cu 10 sau 100. ”Domnule comandor, aveți autorizația de a doborî drona, dar să nu ratați! Știți cât costă o rachetă? Sunteți sigur că trebuie doborâtă? Aveți poziția ideală de lansare? Sunteți sigur că nu ratați?” Și nu doar în timpul acestei misiuni, ci de fiecare dată, tocați la cap să nu irosească resursele țărișoarei pe care trebuie să o apere că, de ce nu, ei vor plăti din propriul buzunar fiecare rachetă care nu are succes.

Pe vremuri, armata era instituția în care românii aveau cea mai mare încredere. An după an, această încredere a fost erodată în urma nenumăratelor scandaluri și, mai ales, a lipsei de asumare a factorului de decizie. Nu ai cum să nu presupui că este o acțiune deliberată, obiectivul fiind acela de a avea o structură în care oamenii de calitate nu mai vor să intre, așa că se formează o mare famiglie în care se intră, se stă și se câștigă pe pile.