(….) Eu eram în KTS-4, (trenajorul de MiG-21 – n.n.), mă jucam, făceam zone, de toate. Instructor era maistrul, nea Ion Cosma, şi ăsta s-a dus, săracul… Mă chemase nea Ion că trebuia să facă nişte reglaje la trenajor. „Hai, nea Ioane, că vin!”, am acceptat eu. A făcut el ce trebuia, şi mi-a zis, „Gata, Mărine, am terminat! Dacă vrei să te mai joci, mai joacă-te pe acolo!”. Mie, atât mi-a trebuit! Am stat şi mi-am văzut de treabă. Şi, la un moment dat, aud prin radio, „Începând din acest moment, te duci în Zona 3 şi execuţi exerciţiul 5!”. Eu, după ce mi-am revenit din uimire, că am crezut că eram singur, am tras un, „Am înţeles!” şi m-am conformat. Îţi dai seama că i-am recunoscut vocea de la prima silabă…
Avea o voce inconfundabilă, într-adevăr, timbrul ală…
Da, o visai…! Aşa, şi-mi ordonă, „Intră pe curs cutare!”. Eu, băi, stai aşa, da’ unde sunt acum…?! Că mă tot jucasem pe-acolo, nu mai ştiam pe unde, ce şi cum… M-am uitat pe ARK şi busolă, aha, sunt în Zona 3, deci relevment 90 şi 70. Bun! Şi am intrat între relevmentele astea, am început să mă joc pe acolo, să fac viraje, picaje, şandele, normal, tot ce presupunea exerciţiul. Brusc, s-a aprins un bec. Hopa, incendiu! Încep, intervin, aplic procedurile, rezolv problema şi mă îndrept spre casă. El ce crezi că-mi face? Îmi ia busola şi ARK-ul! Ce să fac…?! Erau aici nişte proceduri specifice de aplicat. L-am pus eu pe o anumită direcţie, cât de cât. L-am reglat extraordinar de bine din trimer, am sărit repede din el şi m-am dus şi m-am uitat pe planşetă, unde este acul şi în ce direcţie. (râde la vederea uimirii de pe figura mea) Da, stai să vezi! Apoi am sărit repede în cabină. Doru, „Băi, vezi că ăsta coboară!”. Deja o luase avionul la vale… Am intrat repede şi am redresat şi am aterizat uns. Îmi zice, „Foarte bine! Cum de ţi-ai dat seama?”, la care eu… încep să mă bâlbâi, „Păi… după ARK şi busolă!”, „Păi cum mă, că ţi-am luat ARK-ul şi busola!”. „Păi da, dar mi-a rămas în minte şi apoi şi m-am gândit după şi…”. Ce să mai, abureală! Eu, de fapt, trebuia să intru pe canalul patru şi să cer la staţia terestră să-mi dea relevmente, să cer „Vatra”, cum era trecută. Şi, funcţie de relevmentele lor, veneai la aterizare. El a mirosit ceva şi se uita, aşa, la mine, „Mărine…”. Eram căpitan deja, nu mai eram de-ăla mititel… „Ia zi, cum ai făcut?”, la care eu m-am spovedit pe nerăsuflate, „Tovarăşe colonel, păi m-am dat jos şi m-am uitat şi-am văzut unde sunt!”. „Pleacă, băi, d-aici…!”, a explodat în râs Doru…
Râdem amândoi iar, cu lacrimi în ochi.
După ce ne-am liniştit, i-am mai spus un secret, de data asta, nu numai al meu, „Şi să vă mai zic o chestie, dacă nu ştiţi: când ne luaţi ARK-ul, acul face o rotaţie de 180 de grade, după care îţi indică direcţia corect, dar cu 180 de grade pe partea cealaltă!”. „Cum, mă?!”, a făcut Doru ochii mari. „Ascultaţi la mine, că de cînd mănânc KTS pe pâine, pe toate le ştiu!”. Doru şi-a pus mâinile în şolduri, „D-aia mă păcăleau aştia pe mine, de veneau aţă la aterizare…?!”. Să fi văzut uimirea de pe faţa lui… „Ia vino, să-mi arăţi!” Şi am mers la cabină, am decolat, eu pe scară, el la manşă. I-am arătat, „Băi, Mărine, ai dreptate…!”, s-a minunat el. Zic, „Aşa se învaţă, tovarăşe colonel!”, la care el, „Da, dar în avion ce faci?!”. „În avion… dacă ar fi şi în avion aşa, tare bine ar fi…!”. (râde)
(…)Apropos de ghiduşii, aşa, de final, ce vă mai aduceţi aminte?!
Se uită la mine, dă capul pe spate şi râde. Sunt sigur că îi place să-mi povestească ghiduşii. Mie mi-ar fi plăcut să-mi fi povestit numai ghiduşii, nu şi lucruri atât de dureroase…
A fost aia când Doru nu m-a recunoscut, că mi-am dat mustaţa jos..! (râde)
Păi nici eu nu cred vă v-aş recunoaşte fără mustaţă!
Da, era prin ’80, la sala de pregătire. Eram pe rândul de la geam, îmi aduc aminte şi acum. Cu nea’ Florică în bancă, în prima bancă. Eu eram la escadrila a treia. Am intrat eu în sală, m-am aşezat frumuşel la locul meu în bancă, cu mapa la subţioară, cum aveam mapa aia kaki pe-atunci… Se uită Doru la mine o dată, se uită de două ori, se foieşte în banca lui, se mai uită o dată, nu mai rezistă şi-l întreabă pe nea Florică Truţă, „Băi Florică, când ne-au mai venit piloţi noi?”. Stă ăsta, se uită la el, îl vede serios, şi-i zice, „Păi, ăsta e Mărin Jeloaica, cum aşa…?!”. Doru se uită la el… şi nu-l crede! Se ridică în picoare şi-mi zice, „Ia vino, băi, încoace…!”. Când m-a văzut mai bine… „Da mă, aşa e, tu eşti…”.
Râdem de ne prăpădim. El, la amintirea fazei de-atunci, eu, la felul absolut superb în care joacă rolul uimirii lui Doru…
Şi ghiduşia cu capul în perete ţi-am zis-o…?! E, lasă că ţi-o mai zic o dată, că poate ai uitat-o! (râde) Tot Doru m-a salvat şi-atunci, să vezi… Am ieşit eu din casă, să mă duc până la Perjă. Am ieşit pe scară, beznă ca în nucă, am mers aşa cu mâna pe zid şi am dat de o gaură şi am zis că s-a terminat blocul acolo şi sunt afară. De fapt, gaura aia era de la o fereastră, dar eu n-am ştiut şi am dat să ies din bloc, şi când am dat un cap în perete… Maaamă…! Îmi curgea sânge de la nas şi de pe frunte, că mi-l crăpasem zdravăn… (râde) M-am dus eu, m-am spalat cu spirt şi mă duc dimineaţa la program. Aveam zbor. Când m-au văzut aştia, au început să râfă, „Clar nu mai zbori azi, că te-ai îmbătat aseară şi ai căzut în nas…!”, îţi dai seama, făceau mişto de mine la felul cum arătam. Se ridică Doru, „Măi, dacă nu l-aş fi văzut, mai ziceam…!”, şi asta a fost salvarea mea, că mă întâlnisem cu el pe scări şi chiar stătusem de vorbă. Şi aşa mi-au dat drumul la zbor, dar stai să vezi altă belea! Nu puteam să ţin masca de oxigen pe nas, că mă ustura de îmi venea să mă urc pe pereţi… Îţi dai seama cum era, şi casca pe frunte…. Am făcut două ieşiri şi am zis că pe a treia n-o mai fac nici să mă pici cu ceară..! Nu mai puteam, mă ustura nasul, fruntea de muream…! Eh… ghiduşii…! (râde).
NOTĂ: povestea de aerodrom de mai sus este un fragment din cartea-interviu „Născut pentru a doua oară”, lucrare ce tratează cariera de pilot de vânătoare a comandorului Jeloaica şi accidentul aviatic grav din data de 8 mai 1996. Lucrarea este în curs de apariţie.
0
0
Average Rating