Unde zboara vulturii (VII)

Sunt deja doua luni si jumatate de cand “pilotez biroul” la Escadrila pentru ca ancheta este inca in desfasurare si trebuie stabilit ce anume am facut prost, ce anume am facut foarte prost si ce pedeapsa merit pentru ca nu m-am catapultat. Am revazut filmul de nenumarate ori si de fiecare data m-am intrebat de ce nu m-am catapultat… Mi-a fost frica? Mi s-a dezvoltat peste noapte instinctul de supererou? Ce naiba a fost in capul meu? Aceleasi intrebari iar si iar, de fiecare data fara sa am un raspuns. Singura concluzie pe care o pot trage este ca, daca s-ar intampla din nou, as sari fara sa ma gandesc prea mult la treaba asta. In cele doua luni si jumatate de stat la sol am tot vazut si citit despre cazuri similare, despre piloti care au vrut sa fie eroi si n-au avut noroc. Pana la urma, despre asta este, despre noroc. N-a fost nicio abilitate speciala, nu m-au purtat ingerii spre pista cu un plus de portanta si viteza, nu mi-au strafulgerat prin fata chilor proceduri de care aflasem vag acum multi ani. Nu, pur si simplu am avut un noroc chior sa ajungem jos intregi. Cum anume o va stabili comisia de ancheta.

E joi dupa-masa si abia astept sa plec spre Constanta. Ce, e asa iesit din comun ca cineva sa isi doreasca sa mearga la mare la inceput de octombrie? Vremea e inca blanda, n-au inceput ploile si n-a venit frigul cel atat de patrunzator ca marea se preschimba dintr-o domnita ce ii primeste pe toti pe plajele ei intr-o scorpie ce isi alunga putinii admiratori. In plus, la Constanta sunt inca baietii de la 861 alaturi de MiG-urile lor si as putea sa le fac o vizita. Si-asa nu ne-am mai vazut de mult.

-Salut, e Tapu care nici nu intra in birou, isi baga capul doar cat sa il vad, te cheama Comandantul la el!

-E aici? Habar nu aveam ca a venit in baza. Ce mai vrea?

-Habar nu am, imi spune si pleaca asa cum a venit.

Ma indrept spre biroul Comandantului fara prea multa tragere de inima, imi imaginez ca o sa-mi spuna ca ancheta mai dureaza si ca nu-mi poate da drumul la zbor si ca daca tot stau la birou as mai putea sa rezolv niste treburi birocratice la care ma pricep atat de bine.

-Permiteti sa raportez…

-Da, bine, intra si i-a loc, imi spune Comandantul pe un ton destul de putin prietenos.

Ma asez pe un fotoliu in fata biroului sau si ma incordez fara sa vreau si fara sa imi dau seama exact de ce.

-Comisia de ancheta mi-a transmis dimineata rezultatul si am fost imputernicit sa iau deciziile pe cale administrativa, daca vrei sa ii spunem asa. Am vesti bune si vesti mai putin bune. Vestile mai putin bune sunt ca te faci vinovat de incalcarea a nu mai putin de sapte litere de regulament si pentru asta trebuie sa fii sanctionat. Vestile bune sunt ca o sa poti reveni la zbor incepand de saptamana viitoare, pauza asta pe care ai avut-o fiind deja prea lunga. In ceea ce priveste sanctiunile, inca nu am luat o decizie, insa atunci cand o voi ea iti va fi comunicata.

Comandantul s-a ridicat de la birou si, ca intr-o scena siropoasa din filmele americane, s-a intors cu fata spre un un tablou in care era o formatie mixta de F-16 si MiG-21 zburand peste Dunare. S-a uitat la ele pret de cateva minute, care mie mi s-au parut secole, dupa care s-a intors si s-a asezat la birou. A deschis un sertar si a scos de-acolo o insigna de pilot veche-veche, modelul Ferdinand.

-Asta, imi spune, o am de la primul meu instructor, un pilot mai bun decat toti pe cei care i-am vazut in cariera mea si un pedagog extraordinar. A zburat inclusiv cu Davidovici sau Luca, a pregatit generatii si generatii intregi de piloti militari. Pe astia care am fost mai destupati la minte ne-a invatat chestii esentiale legate de zbor si viata. N-am sa uit niciodata cum, dupa ce a venit odata cu avionul la aterizare pe timp de noapte fara lumini in carlinga si toata lumea se mira de o asemenea grozavie mi-a spus atat: “Pustiule, in aviatie e ca in viata, cele mai hotararile esentiale vin din instinct, din tine!”.

Imi intinde insigna si se intoarce spre tabloul cu avioanele Bazei 86. Insigna era intr-o stare proasta, metalul fiind oxidat si aratand ca si cum ar fi avut nevoie de multa lustruire.

-Atunci cand a iesit la pensie eram deja pilot sef aici, pe Borcea. Ne-am intalnit in Fetesti, dupa ceremonia de la baza. Ma astepta la restaurant la Colonei si-am baut vreo 4 beri de fiecare desi ii spusesem ca am venit cu masina. Am sunat un amic care inca mai sta in oras si l-am rugat sa ma duca acasa. Am stat si am vorbit cu omul asta cateva ore bune, iar la final mi-a intins insigna asta. Mi-a spus ca si el o avea de la un instructor si ca a circulat asa prin Aviatia Militara, din instructor in elev, zeci de ani. M-a rugat sa o pastrez si sa o dau la randul mai departe in momentul in care o sa gasesc pe cineva care merita. Si, daca se poate, sa nu astept ca el pana la pensie. Prin urmare, iat-o, e a ta, cu aceeasi rugaminte de a o da mai departe atunci cand o sa stii ca trebuie sa faci asta. Insigna este, intr-un fel, spiritul aviatiei militare romane, in ea s-au strans bucurii si tristeti, reusite si esecuri, dar mai mult decat orice, sperante… Ce-ai facut cu avionul ala a fost o prostie fara margini. O spune si comisia, am concluziile anchetei aici. Erau 99.99% sanse sa arzi cu tot avion si poate cu altii de la sol care ar fi venit si ei ca prostii sa incerce sa te salveze. Cum ai supravietuit nimeni nu stie, tine doar de noroc. Sau de destin, daca crezi in asta. Ai facut exact ce trebuia sa faci, la momentul potrivit. Sunt sigur ca daca urc in simulator de 100 de ori nu mai reusesti sa aterizezi. Sunt sigur ca nu gasesc un pilot care sa o faca! De asta iti spun ca a fost cea mai mare tampenie pe care o puteai face in cariera si in viata ta! Si meriti din plin sanctiunile pe care le vei primi! M-am uitat de multe ori la filmul zborului si pot sa spun ca n-am vazut de mult, de ani si ani de zile, asa ceva. Ce-ai facut tu e aproape unic. Rasplata e pe masura, ai in maini istoria Aviatiei Militare si ai primit responsabilitatea de a o da mai departe. Nu e usor deloc, crede-ma, dar o sa-ti dai seama singur de asta.

S-a intors spre mine si de data asta era din nou Comandantul. Momentul s-a dus, au revenit raporturile de la inceputul intalnirii.

-Asta am avut sa iti transmit. De saptamana viitoare vei reveni la zbor si tot saptamana viitoare iti vor fi comunicate sanctiunile. Liber!

M-am ridicat, am salutat regulamentar si m-am indreptat spre usa. Strangeam tare in mana insigna regalista si simteam cum imi ranesc degetele. In acelasi timp, simteam ceva complet nou, mi se parea ca, brusc, am capatat un curaj nebun. Ma opresc inainte de a pune mana pe clanta, ma intorc si cu o voce ce mi se pare complet straina spun:

-Daca-mi permiteti…

-Da?

-Stiu care ar fi cea mai potrivita sanctiune pentru mine!

-Ia sa auzim si asta.

-Luati-ma la 861! Luati-ma la MiG!

S-a uitat la mine timp de cateva secunde, dupa care si-a aruncat privirea pe actele de pe birou si mi-a spus fara sa ma priveasca:

-Liber, am spus!

Drumul spre Constanta e destul de antrenant dupa ce treci de Fetesti. Din peisajul anost al Campiei Romane dai de Dunare si, apoi, de dealurile Dobrogei. Autostrada urca si coboara, sunt zone virajate, iar asfaltul parca e o idee mai bun. Daca vrei insa sa ajungi la aeroportul Mihail Kogalniceanu, sau Baza 57 Aeriana pentru militari, ar trebui sa iesi de pe autostrada la Cernavoda si sa mergi pe chinuitorul drum vechi spre mare. Iar cand ajungi la aeroport nu incerca sa cauti MiG-urile si Pumele cu privirea de la gard caci n-o sa le vezi decat daca ai sansa sa le prinzi la decolare sau aterizare. O sa vezi doar platforma aeroportului cu avioanele civile si, poate, daca esti suficient de norocos, unul sau mai multe avioane de transport. “Tevile” sunt undeva mai in spate, primele, si undeva si mai in spate, la ultima bretea, celelalte. Ascunse intre cladiri pitice intr-un soi de muzeu al durerii aviatice sunt si vechile MiG-uri 23 si 29, cate au mai ramas, ducandu-si batranetile ferite de ochii civililor, cu niturile si duraluminiul scurgandu-se de pe ele dupa atatea cicluri de inghet-dezghet prin care au trecut fara niciun fel de protectie.

Cand am ajuns la improvizata casa a escadrilei de la MK , desi dimineata, activitatea era in toi. Pilotii aflati in alarma ii priveau relaxati pe ceilalti cum se pregateau pentru ziua de zbor si zambeau pe sub mustati, cei care le aveau, uitandu-se la locotenentii emotionati si amintindu-si, poate, de trairile pe care si ei le-au experimentat cu prea multi ani inainte.

-Ce faci, ma? Ce-i cu tine pe la noi?, ma ia in primire Banica si, inainte sa apuc sa spun ceva, apare si Anto, care imi spune usor preocupat:

-Abia acum ai ajuns? Hai, te asteapta Comandantul!

Intru in sala de pregatire a zborului, astept sa ma observe comandantul si sa isi faca timp pentru mine, lucru extrem de dificil la inceputul zilei de zbor. Ma vede insa repede si, ridicandu-se, vine spre mine.

-Ia uite cine a binevenit sa ni se alature! Dar ce-i asta, inca in haine civile, domnule maior?

-Stiti, abia am ajuns, am venit sa raportez…

-Hai, rapid schimbarea pentru ca esti programat la zbor la ora 12:00. Sigur te-au anuntat atunci cand ti-au dat ordinul de repartitie.

-Pai, nu chiar…

-Ce atata vorba? Banica, arata-i unde sa isi lase lucrurile si va astept pe amandoi la pregatire imediat!

N-am apucat sa ma dezmeticesc prea mult ca, iata-ma, schimbandu-ma in combinezon. Dau sa ies cand Banica imi spune un “nu asa” scurt si imi intinde un tricou oliv. Privesc nedumerit la tricou si apoi la el, dar se face ca nu intelege si imi face semn sa ma grabesc. Ma uit din nou la tricou si abia acum vad ciulinul de pe piept. Dau jos combinezonul in partea superioara, schimb rapid tricoul si ma prezint la Comandant.

La ora 12:00 fix eram in cabina din spate a MiG-ului 21 cu numarul de bord 061. In fata era chiar Comandantul. Ne-am axat pe pista, imediat a venit si permisiunea pentru decolare. Simplu pasager, ma uitam fascinat la tot ce se intampla in carlinga. Simt mai mult decat vad maneta de gaze pusa in plin, sunt impins in scaun si din reflex verific daca sunt bine strans in chingi. Viteza creste destul de repede, botul se ridica aproape fara comanda, MiG-ul salta si suntem in aer, dar, complet surprinzator, nu luam altitudine. Ma uit automat spre manerele de catapultare cand vad comanda pentru tren, ceea ce inseamna ca cel din fata stie foarte bine ce face. Zburam la 10-15 metri peste pista dupa care, brusc, comandantul trage de mansa si tasnim spre albastrul infinit al cerului. Chinuit de fortele G care s-au adunat destul de multe in urma acestei manevre rad ca un copil fericit si caut sa ma bucur de fiecare clipa a acestui zbor, oficiali de aclimatizare.

Rulajul dupa aterizare este lung si, curios pentru mine, nu oprim la guri, ci mergem spre mica platforma din fata casei escadrilei. Abia atunci Comandantul taie contactele si vin tehnicii cu scarile. Cobor al doilea si doar dupa ce sar pe betonul platformei observ ca langa avion sunt cei mai multi dintre piloti. Comandandul vine si imi strange mana, asa cum fac si ceilalti. Fara sa inteleg inca ce mi se intampla, il simt pe nea Fane, maistru militar principal, unul dintre cei mai buni tehnici de aviatie pe care ii are Romania, ca ma loveste de doua ori, pe umar si pe piept. Ma uit si vad pe umarul drept ciulinul Baraganului, iar pe piept, tot in partea dreapta, cercul albastru pe care scrie “Mighty MiGs of 86th”.

-Bine ai venit la 861, pustiule!, imi spune nea Fane.

Pentru context, fiind o poveste in mai multe parti, va invit sa le cititi pe primele sase. Nu uitati ca este vorba despre o fictiune, intamplarile si personajele fiind unele fictive. Orice feedback este binevenit 🙂

* Unde zboara vulturii (I)

* Unde zboara vulturii (II)

* Unde zboara vulturii (III)

* Unde zboara vulturii (IV)

* Unde zboara vulturii (V)

Unde zboara vulturii (VI)

1
Leave a Reply

avatar
1 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
1 Comment authors
mihaistoian Recent comment authors

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  Subscribe  
newest oldest most voted
Notify of
mihaistoian
Guest
mihaistoian

Eu astept continuarea!
Felicitari!