În momentul în care societățile sunt tot mai divizate între două sau mai multe direcții doctrinare, una dintre cele mai utilizate strategii de apărare-atac este ”dadarismul”. Ok, este un termen inventat acum, sau mai degrabă o traducere aproximativă a ”whataboutismului” englezesc, dar esența a ceea ce reprezintă rămâne.
Whataboutismul este un termen care a început să fie folosit prin anii ’70 și care în acea perioadă a fost asociat preponderent cu modul de comunicare al Uniunii Sovietice. Mai aproape de vremurile noastre, whataboutismul a devenit strategie la care recurge orice populist, individ sau entitate, pentru a se apăra de orice fel de acuzație și, în același timp, pentru a-i ataca pe inamicii reali sau închipuiți.
Acest termen de whataboutism vine din ”what about”, continuarea naturală a oricărei fraze în care un populist, dar nu numai, încearcă să se ascundă de o acuzație. Și această strategie a fost popularizată de Uniunea Sovietică în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, atunci când invariabil toate replicile la acuzațiile de încălcare a drepturilor omului venite dinspre Occident erau ceva de genul ”da, dar și țara X a făcut cutare lucru cândva”.
”Dadarismul” este din ce în ce mai utilizat, și chiar utilizat la nivel organizațional, în strategii de comunicare, în această epocă modernă a postadevărului pe care o traversăm. Și, din păcate, nu doar populiștii și autoritarii recurg la acest tip de retorică lașă, ci și cei care încearcă să păstreze aparențele unei bune credințe în fața societății. Băieții și fetele care se plasează de partea justă a discuțiilor au conștientizat cât de ușor este să scuzi orice fel de greșeală prin a-i arăta cu degetul pe ceilalți.
Pentru că pericolul ”dadarismului” de aici vine și, din păcate, nimeni nu este imun. ”Dadarismul” poate justifica pentru tine și pentru cei care îți împărtășesc ideile orice fel de act, de la genocidul istoric (ex: comunismul a fost rău, da, dar a construit țara asta) la încălcarea unei reguli de circulație (ex: am trecut pe roșu, da, dar nu venea nimeni și mă grăbeam și oricum și alții au trecut). În plus, este un factor semnificativ de creștere al nivelului de agresivitate din discurs și din confruntare. Atunci când tu îți cauționezi și nu îți asumi acțiunile și mai ales consecințele lor, dar evidențiezi lucruri care ți se par cel puțin la fel de grave la oponentul tău nu faci altceva decât să crești intensitatea disputei.
Așa cum spuneam, succesul ”dadarismului” vine în primul rând din familiaritate. Toți facem asta la un anumit nivel, așa că ne vine ușor să îl înțelegem. Iar când este vorba despre un tip de ”dadarism” din propriul nostru bazin de credințe, care ne confirmă ceea ce credem sincer, anume că ceilalți sunt mai răi decât noi, ne face și mai înverșunați împotriva inamicilor și mai dispuși să justificăm orice fel de acțiune pe care o fac ”ai noștri”. De asemenea, un alt atribut important al ”dadarismului” este generalizarea. Întotdeauna atacul la adversar este general și întins pe o lungă perioadă de timp pentru a nu putea fi negat și pentru ca o bună parte a publicului țintă să se identifice cu el. Și aici sunt o mulțime de exemple, de la ”ne furați de zeci de ani” sau ”ați distrus educația” la ”invadați țări să le luați resursele” sau ”ați cedat suveranitatea țării”.
Și am început să scriu despre retorica ”dadarismului” urmărind modul în care este folosită la nivel organizațional în disputa electorală din România. De către toate părțile interesate, bineînțeles, da, dar cu un accent parcă mai pronunțat în tabăra pseudo-suveraniștilor. Ați văzut ce am făcut aici? Sau a fost un ”dadarism” mai subtil?
Revenind la tabăra pseudo-suveranistă, trebuie spus că ”dadarismul” se completează perfect cu statutul de opoziție. Atunci când ești în opoziție nu trebuie să faci altceva decât să critici puterea. Este demonstrat de istorie că opoziția nu are nevoie de planuri sau de obiective de dezvoltare pentru a prelua puterea, ci doar de mesaje cheie care să sublinieze nereușitele puterii. Și cu siguranță oricine poate găsi o mulțime de exemple, începând cu clasicul ”candidatul nostru minte, da, dar ăștia de la putere ne fură de 30 de ani”.
Vorbeam despre utilizarea organizată a ”dadarismului” în campaniile de comunicare politică de la noi, iar aici intră în scenă platformele de social media care sunt cvasi nereglementate. Ei bine, pe social media are loc o explozie a ”dadarismului”, platformele fiind transformate într-un câmp de dispută, victoria fiind a taberei care este mai gălăgioasă.
Acum, ce putem face noi, ca oameni care încercăm să fim cât se poate de neutri în această lume polarizată? Păi cel mai important lucru este ca, de oricare parte ai fi sau către oricare tabără ai înclina, să ceri responsabilizare.
”Radu Theodoru este cercetat pentru trădare. Da, dar este un bătrân de 100 de ani și sunt alții care au făcut mai mult rău.” Chiar dacă ”dadarismul” transmite că cele două acuzații se anulează reciproc, nu este deloc așa. Dacă le separi, dacă scoți ”dadarul” din ecuație, cred că elementele oneste din ambele tabere pot fi de acord cu cele două afirmații. ”Radu Theodoru este cercetat pentru trădare.” Bun, nu există om rațional care să se opună cercetării unui alt om, mai ales pentru o astfel de acuzație, vârsta fiind un element nesemnificativ. ”Sunt alții care au făcut mai mult rău.” este iarăși o afirmație ce poate fi corectă și cu care ambele tabere sunt de acord. Dacă le separi, cele două afirmații vor fi susținute chiar de un număr mai mare de oameni. Nu mai avem divide et impera în acest caz.
Ce putem noi face este să încercăm să eliminăm ”dadarul” din orice discuție. Sau să privim ”dadarul” ca pe o oportunitate de a dezvolta discuțiile. Vorbim despre subiectul propus, îl dezbatem, ne punem de acord sau nu, iar apoi trecem la celălalt. Nu le amestecăm.
Sigur că e greu, sigur că nu va fi posibil de fiecare dată, dar cred că e un exercițiu util pentru fiecare dintre noi, cei care ne dorim măcar să mai păstrăm un gram de sănătate intelectuală. Și, de ce nu, poate fi un imbold și pentru alții, pentru că atunci când ești mai puțin vehement ai șanse mai mari să discuți cu cel de lângă tine.
