A trecut un an de cand capitan-comandorul Laurentiu „Kiru” Chirita si capitan-comandorul Sorin „Bikeru” Avram au cazut cu MiG-ul 21 in inima Ardealului. Am tot incercat sa scriu ceva, ca unul care nu i-a cunoscut personal pe cei doi, insa a ramas impresionat de personalitatea, de profesionalismul, de deschiderea lor pentru cei care nu au avut sansa de a zbura 21-ul si care tanjeau dupa acest lucru. N-am reusit sa scriu nimic, lucru surprinzator.
Aleg acum calea mai usoara, cu doua texte scrise de doi oameni care sunt mult mai in cunostinta de cauza decat as fi fost eu.
Marian Coste, preluare de pe pagina personala de facebook:
„Mana pe mansa si mansa insasi erau aurii. Chingile care ma legau de avion. La urma de tot am prins o interceptare la plafonul de lupta, Dorel zbura ca tinta, a urcat mai sus de nouasprezece mii de metri. Am cuplat tarziu fortajul, pana am lansat la viteza, pana am urcat, cand ajungeam in pozitia de incadrare el cobora deja, am facut un film muncit, cu doua sute de metri pe secunda in coborare la variometru, cu avionul atarnat peste mine, cu tinta dansand pe fondul solului, pamintul ars de la 17, 15, 12 kilometri sub noi. Opt kilometri, atunci cand am redresat si am degajat din picajul acela cu o mie doua sute kilometri pe ora, inca patruzeci de secunde pana jos. Dorel a ras, spalam de pe noi urmele chingilor intrate in piele… Dorel a ras, daca nu coboram nu ma prindeai nici acum….”
Am inceput cu acest fragment din „Aripi de Argint”, deoarece pentru mine, Dorel a fost direct legat de ceea ce urma sa traiesc. Spun asta deoarece ma intrebase cineva odata cum de tin minte de atunci cate s-au intamplat. Pai, cum sa-i uit pe Nea Marin Jeloaica, subtire si mergand agale, pe Comsa, pe care nu l-am vazut vreodata zambind, Mielu, pasind leganat. Pot sa sterg din memorie chipul lui David „Conu”, dupa un chef pe cinste? sau pe Narciz Oprea, gesticuland, pe Vlad Soare vorbind domol, Randuroi agitat sau pe Gogo cel niciodata nervos? Cum as uita ochii usor inlacrimati ai lui Bibi Balan, lovit de atatea greutati, ramas sa doarma in unitate, unde era „mai bine”. Nicu Bucur, Popel, Gica, Raciu, Rechinu, Dan Moise, Patilea, mereu serios, si atatia altii cu care am dat mana atunci si acolo. Cum sa-l uit pe actualul comandant al acelui fantastic loc, cand, in prima zi acolo, i se oprise masina si Skoda se incapatina sa nu pornesca impinsa, pt ca mai apoi sa ne duca la masa unde, fara sa stim am topit micul dejun al etiopienilor. Alta data, intram in baza, salut-salut, apare Zozo, ce faceti baieti? Ok, cautam cazare, radem, si parca predestinat vine un coleg de-al lui si intinde mana, Kiru. Ne prezentam, vorbim de ce si cum pe la ei, si zice, dormiti la mine, eu oricum am treaba stau la celula. Si asta dupa 10-15 minute de la prezentari. Ok, dupa program, mergem la el, se intunecase deja, intram in scara, „atentie zice, nu arde becul”. Merge inainte, deschide usa si prin bruma de lumina care vena de la becul holului sau, vedem scarile. Doar cine a fost acolo stie cum sunt, cu mozaicul tocit de atitia ani si balustrada solida, lata, masiva chiar. Usa de un verde puternic se inchide dupa noi si intram in apartament, in dreapta baia, apoi in fata si usor dreapta, bucataria, cu masa aproape in mijloc. Intram in camera aflata vizavi si pe partea stanga vedem un desen facut in carbune. Un chip de fata. Csaba intreaba, cineva special sau cumparat? O cheama Claudia, vine raspunsul. Mai tarziu, aflat la nunta lor ne aduceam aminte de acele zile fantastice, si radeam fara griiji. Cine s-ar fi gandit atunci. A doua zi, primim niste costume de zbor (fotografia am postat-o acum ceva timp) si intram in baza. Apare Luca, se uita la noi, si zice „Kirule, ti-ai facut patrula”? Radem cu totii si, ma intreb acum intreb, poate cineva sa uite acestea, poti sa dai uitarii felul in care esti privit, cum esti tratat si cum poti sa uiti acel „acasa”, cand mergi de 5 ori intr-un an, si ei, toti te fac sa te simti de-al lor? Tot ceea ce inseamana Borcea, pt mine a inceput cu Dorel Luca, apoi cu Kiru si toti ceilalti de acolo, este locul ce mi-a oferit enorm, si fara de care, nu as fi cel de acum. Marti e 1 noiembrie, si ma intreb cine a plecat si cine a ramas, Kiru sau noi? De multe ori ma simt nicaieri, si atunci, imi aduc aminte, de el, de ei, de toti care, candva, imi spuneau „Bine ai venit la Borcea”. Si atunci, zambesc singur, si imi zic ca atata timp cat imi aduc aminte de „ACOLO”, sunt ok, orice ar fi. Toate bune Kirule, Marian.
Poetu’, preluare de pe site-ul povesti de aerodrom:
Ce mai rămâne după ce un avion cade din cer?
Ce rămâne în urma enormului impact cu Terra al unui bolid de 8 – 10 tone ce-şi urlă traiectorie finală spre pământ cu sute de kilometri pe oră?
Ce rămâne din echipajul uman ce îi ocupă postul de pilotaj?
***
Priveam ca hipnotizat bucata de dural din mâini.
O fâşie de metal argintiu zăcea în palma mâinii mele drepte. Părea a fi fost smulsă dintr-o alcătuire mult mai mare de o forţă colosală, ce şi-a lăsat amprenta în metalul moale şi aparent firav. Marginile erau răsucite, torsionate, modelate precum petalele unei flori gingaşe de o forţă creatoare misterioasă, ce a părut să acţioneze dinspre interior.
Ştiam care-i interiorul după numărul de bord vopsit cu o vopsea îngrozitor de roşie, ce te ducea cu gândul la cei doi piloţi ce n-au mai apucat să pună roţile trenului de aterizare înapoi pe betonul pistei de unde au decolat. Fusese parte a unui capac de vizitare, iar cum pe toate elementele detaşabile de acest fel ale unui avion de vânătoare se vopseşte numărul de bord al respectivului avion, pentru a nu fi încurcate cu altele similare aparţinând altor aparate de zbor de acelaşi tip, nici acesta nu făcuse rabat de la regulă.
Acum era martor mut al tragediei, supravieţuitor sfâşiat, zdrobit, rămas să depună mărturie asupra identităţii trupului din care făcuse parte nu cu mult timp în urmă. O bucată dintr-un întreg de nerecunoscut acum, ce zăcea împrăştiat pe o mare suprafaţă de teren, arat neuniform de urmele impactului şi ars de teribilul foc iscat de rezervoarele pline cu petrol de aviaţie cu cifră octanică ridicată.
Una dintre primele întrebări ce-ţi încolţesc în minte când te afli în inima unui teren pe care s-a prăbuşit un aparat de zbor este „Dar unde este restul…?!”. Pentru că îţi vine greu să crezi că acele câteva mormane de fiare contorsionate, înegrite şi fumegânde, împrăştiate în jurul unui crater cu marginile căscate sinistru, pot fi considerate ca fiind avionul supersonic de vânătoare-bombardament de 15 metri lungime şi cântărind vreo 10 tone la decolare… Îţi vine greu să crezi că pasărea de metal vopsită în culorile războiului pe care ai văzut-o de atâtea ori spintecând masele de aer cu zgomot de tunet poate fi identificată cu resturile contorsionate dureros ce se găseau înfipte în pământul reavăn al ogorului din marginea aerodromului. Iar oamenii, oamenii ale căror mâine le-ai strâns de atâtea ori, cei cu care ai vorbit în nenumărate seri câte-n lună şi în stele, cei pe care i-ai petrecut de atâtea ori la avion, le-ai urmărit decolările, le-ai vegheat zborul şi le-ai aşteptat aterizările pentru a-i reîntâlni la guri sau la zebră sau la celulă sau în colonie sau cine mai ştie pe unde, ei, colegii tăi, camarazii şi prietenii tăi, ei, soţii, părinţii, fiii, ei nu mai sunt, împrăştiaţi pe acel câmp bătut de vânturi împreună cu avionul lor, împreună până la capăt. Cei cu care ai zburat plan la plan în misiuni complexe, executate în grele, în zboruri de antrenament în celulă, în raiduri pe traiect ziua şi noaptea, în toate anotimpurile binecuvântate cu zbor, în ani de zile, ei, camarazii tăi, nu mai sunt, nu vor mai răspunde niciodată la apel şi nu-i vei mai vedea niciodată în formaţie, dimineaţa, după ce aterizează sonda şi se prezintă situaţia meteo din raioanele de zbor din jurul aerodromului. Zborul lor s-a frânt acum, iar tot ce mai ai din ei sunt amintirile şi întrebările…
„De ce n-au sărit…?!” e o altă întrebare, la fel de dureroasă ca şi prima, întrebare pe care-ţi vine s-o urli până-ţi simţi pleznind coardele vocale. E acea întrebare cu care rămâi după, cu care rămâi multă vreme, şi pe care-o vei pune de fiecare dată când îţi vei aduce aminte de acea neagră zi. E unul dintre lucrurile care-ţi macină gândurile, care te ţine treaz nopţile calde de vară cu lună plină, când mintea caută răspunsuri la întrebări rostite sau trecute sub tăcere. Şi nu vei afla răspunsurile pe care le cauţi şi de care ai nevoie, nu pentru tine, cât pentru liniştea ta sufletească, nu le vei afla oricât vei căuta, pentru că nu ai fost acolo, cu ei, lângă ei. N-ai fost în cabina strâmtă de MiG condamnat, nu te-ai luptat cu comenzile ce nu mai vroiau să comande, nu ai strâns manşa în mână până dincolo de punctul durerii, nu ai simţit gustul propriului tău sânge ţâşnit din buzele muşcate ca pentru a verifica dacă încă mai eşti capabil să simţi, dacă încă mai ai viaţă în tine, prins în capcana rostogolirii sălbatice spre un pământ ce niciodată nu ţi-a fost prieten ţie, pilotul, ci pe care a trebuit să-l forţezi să-ţi fie aliat, înblânzindu-l cu manevre generatoare de forţe nevăzute ce construiau punţi pe care să-ţi aşterni avionul, aducându-l lin în îmbrăţişarea lui.
Am încercat să şterg funinginea de pe unul din colţurile bucăţii de dural. Încercam să curăţ urmele dezastrului, ca pe o tardivă tentativă de refacere a unui echilibru distrus brusc, brutal şi definitiv. N-am reuşit, aşa că m-am lăsat păgubaş, strângând bucata de dural până mi s-au albit degetele.
Oare ce-au simţit ei, acolo, în ultimele lor clipe de viaţă?
Oare care le-or fi fost ultimele gânduri?
M-am ridicat în capul oaselor şi am privit în jurul meu.
Peisajul devastat, ogorul răvăşit de brazde adânci şi neuniforme, parcă trase de un tractorist nebun, câmpul punctat din loc în loc de mormane de metal contorsionat, a cărui culoare argintie o poţi ghici, acum ascunsă în mare parte sub un strat de funingine, scenă dementă parcă desprinsă dintr-un basm de speriat copiii. Doar că nimic nu-i basm aici, ci doar realitate dureros de adevărată, ce te izbeşte vizual şi ţi se insinuează în creier ca o schijă de mortier…
Şi nu-i deloc uşor să fii în mijlocul unui câmp ce poartă pe faţa lui o astfel de rană deschisă. Este o experienţă stranie, care te schimbă, iniţial imperceptibil. Dar mai apoi, la ceva vreme, după ce totul se va fi sedimentat, te priveşti în oglindă şi descoperi cute pe care nu ştiai că le ai, o mină schimbată, într-un fel anume, şi o altă lumină în priviri. Te priveşti în ochi şi parcă poţi vedea chipurile lor, ale camarazilor tăi cu care ai vorbit, ai râs, ai băut şi ai zburat plan la plan în misiuni cărora le-ai pierdut şirul, camarazi care acum nu mai sunt, parcă poţi vedea locul acela, adică ceea ce rămâne după un zbor frânt, terminat abrupt înainte de vremea opririi motorului la guri. Poţi vedea lucrurile astea pentru că sunt în tine, se impregnează în fiinţa ta de cum ai pus piciorul în acel loc cu miros ciudat, pe care nu-l vei putea uita niciodată şi pe care-ţi vei dori să nu-l mai simţi vreodată în această viaţă sau celelalte ce vor veni…
Pentru unii, locul acela este plin de mult-necesarele răspunsuri la întrebări, răspunsuri trebuitoare tuturor, ce-i drept, dar de găsit doar de către unii, special antrenaţi. Antrenaţi în primul rând să se detaşeze de tragedie, să „uite” pierderea şi să caute, privind cu alţi ochi, limpeziţi de povara sentimentelor. Ei sunt membrii Comisiei de Cercetare a Evenimentelor de Zbor, cei pe umerii cărora apasă greutatea responsabilităţii descoperirii cauzelor, a înlănţuirii de evenimente ce-au avut drept finalitate scena dementă în mijlocul căreia se află, scormonind după adevăruri. Urâţi de unii, admiraţi de alţii, ei trebuie să afle tot ceea ce poate fi aflat, pentru ca această experienţă să le poată fi de folos celor ce-au rămas să ducă zborul militar mai departe, descoperiri ce pot salva alte vieţi, chiar dacă au fost obţinute prin această teribilă jertfă.
Istoria, în general, nu numai cea a aviaţiei militare, precum şi cunoaşterea, au fost scrise şi dobândite prin enorm de multe sacrificii, unele necesare, altele nu, sacrificiile celor ce-au forţat barierele firescului şi au căutat să afle ce se găseşte dincolo de limitările seci impuse de manualele de zbor. Pentru că fără ei, fără greşelile unora dintre ei, pentru că şi pilotul este om, iar greşeala lui la fel de omenească, nu s-ar fi aflat cu certitudine ce aşteptă dincolo de orizontul demonstrabil de calculele savanţilor. Progresul aviaţiei şi creşterea siguranţei zborului pe sângele lor s-au construit, pe sângele cutezătorilor şi al greşiţilor noştri…
Acum… nimic nu va mai fi la fel ca înainte…
Aerodromul va fi mai sărac cu doi piloţi de vânătoare şi un avion supersonic de dublă comandă cu aripă delta.
În sala de pregătire vor fi două locuri goale, la celulă două voci nu se vor mai auzi niciodată şi două mâini nu vor mai fi strânse în gestul bărbătesc de prietenie. Camarazi cu sufletele pustiite lăsaţi să se întrebe, familii devastate de uraganul evenimentelor tragice, de clipa cea neagră pe care toţi o poartă în ei, dar pe care nimeni n-o aşteptă, pentru că toţi cei ce-şi duc existenţa în zodia zborului militar ştiu şi acceptă probabilitatea unei ultime decolări.
Linia de avioane va fi mai mică, mai restrânsă, un loc gol acolo unde dubla obişnuia să se odihnească între zboruri, cu un tehnic privind iar şi iar la panta de aterizare, gest reflex săpat în minte de anii arşi în buza pistei, parcă aşteptându-şi dubla să revină, pentru ca el să-i poată pune scara, să-i deschidă cupolele şi să zâmbească larg piloţilor, întrebându-i cum le-a fost zborul şi dac-au fost probleme. Manevre intrate în obişnuinţă şi în natural, dar fără să devină rutină, asta niciodată, ci doar coordonate ale vieţii de tehnic de avion. Acum va trece la altul, îl va lua în primire, dar niciodată nu va mai fi la fel. Nici el şi nici visele lui, în care va vedea săpate tot cifrele numărului de bord al avionului LUI, cel care acum nu mai este în linie…
Viaţa va merge mai departe, pentru că aşa se întâmplă de fiecare dată, pentru că soarele nu se opreşte din drumul lui cosmic atunci când noi, picături de apă din oceanul infinit al universului, ne încetăm existenţa. Alimentată de speranţe noi şi noi limite de doborât, ea va continua înaintarea.
Locul lor, al piloţilor transformaţi în amintiri, va fi luat de alţii, mai tineri sau mai bătrâni, la fel cum linia de avioane va fi iarăşi completă, dar chiar dacă numărul piloţilor din regiment şi al avioanelor din linie va reveni la normalul dinainte de tragedie, golul lăsat de ei nu va fi nicicând umplut, pentru că fiecare om este unic şi irepetabil, iar manifestarea existenţei lui nu poate fi reprodusă de nimeni asemănător lui.
Oamenii religioşi spun că Dumnezeu distruge tiparele după ce fiecare om este creat, asigurând astfel unicitate fiecărei creaţii a Lui, la fel cum laicii preferă să spună că fiecare om este o specie pe cale de dispariţie, tocmai datorită unicităţii lui ca şi construct bio-psiho-somatic. Chiar dacă putem uşor recunoaşte la cei din jurul nostru similarităţi fizice, adevărate tipare somatice, şi, mai mult, existând probabil în lume un număr apreciabil de indivizi identici sau cel puţin asemănători fizic cu fiecare dintre noi, unicitatea este reprezentată de totalitatea dimensiunilor fiecărei fiinţe umane, începând cu evidenta înfăţişare fizică, trecând prin personalitate, ajungând până la comportament şi interacţionare cu cei din jur. Toate aceste laturi ale diamantului multifaţetat numit OM concură pentru a-i asigura irepetabilitatea în lanţul de existenţe al speciei Homo Sapiens, iar atunci când conştientizăm această unicitate, înţelegem de ce pierderea unei persoane este o tragedie imposibil de evaluat.
Cu ce rămânem de la cei pe care-i pierdem?
Amerindienii spun că un om moare atunci când piere ultimul semen de-al lui care-şi aduce aminte de el. În noi, cei care rămânem în urmă, trăiesc şi cei pe care i-am cunoscut şi care ne-au marcat existenţa, amintirea lor ducând-o cu noi şi în noi oriunde ne vom duce. În mintea şi sufletele noastre sălăşluiesc cei plecaţi dintre noi, iar noi suntem datori să le asigurăm vieţuirea în continuare, pentru că cine uită nu merită…
Iar ei vor continua să trăiască, în şi prin cei ce le vor preţui amintirea ca pe icoane dătătoare de puteri, în fotografiile din albume şi în crucile din cimitirele sufletelor. Semnele trecerii lor printre noi vor continua să existe atâta vreme cât vom exista şi noi, până când ne vom reîntâlni, la ceasul când vom afla taina cea de pe urmă.
Foto: Marian Coste
0
0
Average Rating